Serge Brussolo – Cosmar de inchiriat


Serge Brussolo – Cosmar de inchiriat


Autor: Serge Brussolo
Titlu original: Cauchemar a louer
Traducere de: Nicolae Constantinescu
Colectia: Suspans
Aparitie: May 2006
Domeniu: SF, Fantasy si Horror
Coşmar de închiriat

Prezentare de carte Serge Brussolo – Cosmar de inchiriat

CASA DE PE COLINA…
O fortareata cenusie, mohorata, cu ferestre deschise ca ranile necicatrizate.

ORASELUL…
O fortareata aparata de gratii, o gradina zoologica stranie, asaltata de vizitatori feroce si necrutatori.

PADUREA…
Un hatis infernal, plin de capcane ruginite, fatale cu un secol in urma, fatale si azi.

Casa inchiriata este poarta secreta catre alta lume, care creste ca o tumoare in carnea realitatii, transformand locurile si oamenii in ceva ingrozitor si strain.
Pentru David si parintii lui, casa de pe colina este un…
COSMAR DE INCHIRIAT…

……………………………………………………………

-Serge Brussolo-

1

ERA UNA DINTRE ACELE ZILE când totul merge din ce în ce mai rău; când imaginile din jur îţi par o prelungire a coşmarurilor din timpul nopţii, un fel de revărsare a imaginarului în lumea reală. Ploaia inunda peisajul, învăluind drumul în perdele lichide continue, în spatele cărora casele nu mai erau decât nişte umbre vagi. Tatăl lui David conducea cu dinţii încleştaţi şi mâinile crispate pe volan. Zgomotul aversei acoperea glasul radioului, strivind muzica sub o răpăială jilavă. Mami stătea tăcută, cu nervii încordaţi. Nu prea avea încredere în calităţile de şofer ale soţului ei, cu atât mai mult cu cât ştia că, înainte de plecare, acesta băuse pe ascuns.
Îl văzuse închizându-se în magazia din grădină, unde ţinea ascunsă damigeana cu rachiu de mere. Când ieşise de-acolo, bărbatul ei se împleticise o clipă pe poteca dintre dovleci ― unii păstrând şi acum cicatricele ultimei sărbători de Halloween! ― şi nu-şi găsise echilibrul decât agăţându-se de frânghia de rufe. Mami îl împinsese pe David pe scaunul din spate, de parcă ar fi vrut să-l cruţe de această scenă ruşinoasă. Deseori, când îşi bănuia bărbatul că băuse, mami îi dădea fiului, în şoaptă, sfaturi disperate:
„Dacă avem un accident, grăbeşte-te să ieşi din maşină, nu te ocupa de noi. Chiar dacă suntem răniţi sau inconştienţi, îndepărtează-te cât poţi de repede, mai înainte ca rezervorul să facă explozie. Nu pierde timpul încercând să ne ajuţi, mai ales dacă maşina a luat foc…”
David clătina din cap, fără să scoată o vorbă, cuprins treptat de senzaţia că era un pilot kamikaze pregătindu-se să decoleze.
Azi se duceau să viziteze casa cea nouă, recomandată de agenţie.
― I se spune Picnicul de la Willoughby, le explicase agentul imobiliar. Are o poziţie foarte frumoasă. La începutul secolului se organizau acolo dejunuri la iarbă verde cu un aer foarte monden, foarte français…
Mami se hlizise, puţin cam prosteşte. Tati dăduse din umeri.
― Doar dacă turiştii nu vin să ne frece la bibilică, mormăise el.
― Şi dacă vin, n-o să ieşiţi în pierdere, îl încântă agentul. Sunt sigur că doamna, soţia dumneavoastră, face nişte clătite foarte bune şi o cafea excelentă. Vara se poate câştiga o grămadă de bani cu câteva prăjituri de casă şi zece litri de citronadă.
Tati ridicase dintr-o sprânceană şi mormăise:
― Mare şmecheraş mai eşti!
Râseră cu toţii, greoi, aşa cum numai adulţii ştiu s-o facă, şi totuşi, imediat ce intrase în biroul acela mic, David fusese cuprins de un nestăpânit sentiment de angoasă. Nu ştia de ce. Poate pentru că ideea mutatului îl înspăimânta? Oricum, o tulburare inexplicabilă pusese stăpânire pe el atunci când directorul agenţiei scosese, dintr-un fişet metalic cu vopseaua scorojită, fotografia casei. De altfel, la ultima şedinţă cu părinţii, psihologul şcolii declarase că David era un copil prea impresionabil pentru vârsta lui şi cu prea multă imaginaţie.
― O curcă plouată, da-da, bombănise tati. Sămânţă proastă.
― Nu are decât doisprezece ani, îi luase apărarea mami.
― Eu, la doisprezece ani, îi pusesem cu botul pe labe pe toţi cei de pe strada mea, i-o trântise tati. Şi toţi puştanii ascultau de cel mai mic semn al meu, aşa să ştii.
Adevărul era că agenţia imobiliară îţi dădea o senzaţie de sufocare. Era un fel de cocioabă mică şi întunecoasă, înghesuită între două clădiri enorme care păreau că o apasă ca doi dinozauri de beton. Zidul era brăzdat pe dinăuntru de crăpături care te făceau să te gândeşti la pereţii unui ou gata să se spargă. Acolo David se simţise imediat… în pericol.
O pisică neagră, plină de cicatrice, se fâţâia nervoasă pe mocheta unde urinase din abundenţă. Animalul sfâşiase cu ghearele anunţurile din vitrină, făcându-le să semene cu nişte pergamente ciopârţite, aproape ilizibile. Acum, animalul mieuna încetişor, lovind covorul, într-un ritm accelerat, cu coada lui năpârlită. Lăsase urme de gheare peste tot: pe lambriurile de lemn, pe fişetele metalice, pe mapa de birou.
― Sunt sigur că am ceea ce vă trebuie, zisese bărbatul aşezat la maşina de scris şi pe care iluminatul prost îl preschimba într-o umbră chinezească enormă.
Şi imediat scosese un dosar roşu, murmurând cu o lăcomie ciudată:
― O casă de vis. O afacere grozavă pentru cineva căruia îi place munca fizică.
O introducere frumoasă. Tati era mândru de mâinile lui groase, pline de bătături, cu pielea mai aspră decât aceea a iguanei. După care discutaseră de bani, şi David nu-i mai ascultase. Pe toată durata tranzacţiilor, pisica se uitase fix în ochii lui, fără să clipească, cu ghearele adânc înfipte în mochetă. „Hei! zisese David în gând. Eşti motanul lui Frankenstein, ori ai căzut în maşina de tocat gunoaie, te-au montat din piese detaşabile sau ce-ai păţit?”
Încerca deseori să stabilească o legătură telepatică cu animalele. Acest mod de comunicare funcţiona în general bine în benzile desenate. Numai că, în realitate, dacă te uitai fix în ochii unui animal mai mult de zece secunde, îi provocai mai ales lătraturi sau miorlăituri furioase. Poate că trebuia folosite anumite cuvinte pentru a intra în contact? Un fel de formulă de politeţe? Jupâne Motan? Înălţimea Voastră?
― Îţi place de Shagan? se auzi vocea agentului imobiliar. A fost lovit de multe necazuri. Când era pisoiaş, o ceată de şobolani a încercat să-l înfulece de viu, dar, deşi era micuţ, a reuşit să-i omoare. Pe toţi.
― Înseamnă că… e un luptător nemaipomenit, murmură David, ca să spună şi el ceva.
― Da, chicoti celălalt. Bine spus.
Bărbatul părea că se amuză, dar David nu înţelese de ce.
― Vă dau adresa, cheile şi vă las s-o vizitaţi liniştiţi, zise bărbatul întorcându-se spre tati. Eu am totdeauna încredere. N-am să mă ţin după dumneavoastră să-mi laud marfa. Vizitaţi totul pe îndelete cu familia, luaţi o hotărâre în deplină libertate şi pe urmă vă întoarceţi aici.
Lăsă că cadă, pe mapa de birou zgâriată, o enormă trusă de chei.
― Puteţi merge cu toată încrederea, repetă, Picnicul de la Willoughby e o casă superbă.

Porniseră la drum pe la începutul după-amiezii şi, pe toată durata traseului, băieţelul avusese impresia că se deplasează în mijlocul unor valuri uriaşe sau că intrase, din neatenţie, într-un acvariu. Lumea dispăruse, şoseaua se dizolvase în scurgerile de noroi, şi nu mai rămânea decât acel drum de pământ pe care tatăl său, fireşte, în cele din urmă se rătăcise. De jur împrejur, lumea se scufundase, înecată, înghiţită de apă. Continentele se topiseră ca nişte bucăţi uriaşe de zahăr dizolvate de creşterea apelor. Ştergătoarele de parbriz se agitau asemenea labelor unei insecte gigantice agăţate de un geam.
― Asta da zi împuţită! bombăni tatăl, aplecat asupra volanului. Uitaţi-vă la mocirla asta, ai zice că toţi sfinţii paradisului se pişă în capul nostru!
― Andy! strigă mami, tresărind. Nu huli! Nu într-o zi ca asta! Când intri într-o casă nouă e, într-un fel, ca şi cum ai începe o viaţă nouă, ai ocazia de a lua nişte hotărâri înţelepte.
Poate că blestemele lui tati declanşaseră chestia? Cine să ştie? Poate creierul lui, înceţoşat de mânie şi alcool, emisese o undă-semnal, care funcţionase ca un mesaj, atrăgând creatura care bântuia fără treabă şi…
Nu, fusese întâmplarea, numai întâmplarea.
Tati lovi câinele la ieşirea dintr-un sat căruia David nu-i cunoştea nici numele, nici existenţa. Animalul se ivise din mijlocul ploii torenţiale, cu blana udă şi parcă dată cu catran, sălbăticiune lucitoare ce părea că ieşise dintr-o baltă de scurgere a canalizării. Tati încercase, cu stângăcie, să-l ferească, dar nu-i plăcuse niciodată să conducă şi nu avusese ocazia să se experimenteze în manevre periculoase. În plus, conform formulei consacrate, alcoolul de mere încetinea probabil reflexele. David simţi cum aripa din dreapta îl lovea în plin pe animal. Socul se transmise în toată caroseria, pentru a se răsfrânge apoi în mâinile, gleznele şi pântecele băiatului. Preţ de o clipă, acesta avu senzaţia că el însuşi lovise animalul cu pumnul şi cu piciorul, simţindu-se cumplit de vinovat.
Vibraţia avea ceva moale şi dezgustător, care trăda strivirea cărnii şi zdrobirea oaselor.
Imediat David se simţi copleşit de imagini cumplite, alimentate de amintirea tuturor animalelor călcate de maşini pe care le văzuse pe autostrăzi în cursul existenţei sale. Acele corpuri golite, ale căror măruntaie se destrămau pe bitum, acele cadavre pe care camioanele le mai turteau câte puţin la fiecare trecere, transformându-le curând în simple siluete tatuate pe asfalt. Umbre grase, băltoace de piele care abia dacă mai erau tivite cu păr şi ale căror oase se preschimbaseră treptat în pulbere.
Tati frână brusc, şi David începu să spere, prosteşte, că animalul nu avea nici o leziune. Poate că ar fi reuşit să-l urce în spate şi să-l lase la un veterinar? Nu, era o prostie, niciodată tatăl lui n-ar fi fost de acord să se ocupe de un animal rănit. Iar mami, oricât de miloasă pretindea că este, s-ar fi gândit mai întâi la sângele care ar fi putut să-i păteze pernele.
Chiar în momentul acela, animalul se aruncă asupra ferestrei laterale scoţând un urlet de lup. Botul strivit nu mai era decât un terci de carne din care ieşeau colţii. Labele din faţă zgâriau portiera de parcă ar fi vrut să treacă prin ea, iar capul i se izbi de geam cu atâta forţă, încât probabil că şocul îl ameţi.
Toată familia se trase înapoi, speriată. Sângele animalului mânjea parbrizul cu dâre purpurii, diluate imediat de ploaie. Tati porni din nou motorul, bolborosind o vorbă urâtă. Să ieşi din vehicul ar fi însemnat să te sinucizi. Nebun de furie, câinele se arunca întruna asupra caroseriei, ca un porc mistreţ. Şocul loviturilor făcea vehiculul să tremure pe amortizoare.
Tati acceleră, cu mâinile jilave de transpiraţie, îngrozit de gândul că s-ar putea împotmoli. Câinele însângerat alerga greoi, ţinându-se după maşină. Rana oribilă nu-i diminuase cu nimic capacităţile fizice, şi continua să sară, lovind cu capul în geamurile laterale, în încercarea de a pătrunde în maşină pentru a-l face bucăţele pe şoferul vinovat. Tati avea fruntea plină de sudoare, o sudoare izvorâtă din spaimă, care îi făcea palmele lipicioase. Apăsă pe acceleraţie, cuprins de panică, sperând că va scăpa de animal, dar câinele continua să izbească maşina, de parcă ar fi avut puterea să alerge tot mai repede. Poate că durerea şi furia îi înzeceau forţa musculară. Se puteau auzi zgomotul fleşcăit al labelor groase călcând prin noroi şi frecarea blănii de caroserie.
De fiecare dată când sărea, ghemul de carne ciopârţit care îi servea drept cap se turtea de geamul lateral, cu un plesnet greţos. De data asta, tati apăsa pedala de acceleraţie până la refuz. Maşina se năpusti înainte, aruncând un val de mocirlă negricioasă, care acoperi geamul din spate. Cu falangele înţepenite pe volan, tati conduse cu cea mai mare viteză aproape o jumătate de oră, convins că, la cea mai mică încercare de încetinire, câinele va recâştiga teren.
„Acum o să avem pană de benzină, îşi zicea David, sau ratăm curba şi ne răsturnăm în şanţ…”
Dar nu se întâmplă nimic de felul ăsta şi, treptat, spaima se risipi. Când tati încetini, priviră cu toţii prin retrovizor, aşteptându-se să vadă câinele ivindu-se dintr-o clipă în alta, dar oglinjoara nu le arăta decât panglica cenuşie a drumului plin de apă.
― Pe toţi dracii, gâfâi tati, ce-a fost asta? L-ai văzut? Nu mai avea cap, dar tot alerga…
Ţinând volanul cu o mână, scotoci prin torpedou, în căutarea romului pe care îl ascundea uneori acolo, dar nevasta lui avusese grijă să o facă înaintea lui, şi acum plosca de metal era goală. Înjură. David întorcea capul din trei în trei secunde, pentru a privi peste umăr, aşteptându-se să vadă, prin geamul din spate, botul însângerat al câinelui.
― Ce-a fost asta? bolborosi încă o dată tati, privind şiroaiele de sânge negru care se întăreau pe parbriz.
Dar nimeni nu-i răspunse. Mami se închină din obişnuinţă, gândindu-se că vor ajunge în sat într-o maşină plină de sânge.
― Ploaia va spăla caroseria, mormăi tati ghicindu-i gândurile. Sper că aripa nu s-a turtit de tot, că altfel o să-şi râdă toată lumea de noi.
David se ghemuise pe bancheta din spate. Auzea, în adâncul creierului, o voce răutăcioasă care fredona: semn rău, semn rău, semn rău…
În momentul acela ar fi trebuit să ştie… Ar fi trebuit să ghicească şi să fugă. Să părăsească maşina şi s-o ia la goană peste câmp. Să nu se ducă la întâlnirea îngrozitoare pe care i-o pregătea destinul.
Imediat după aceea apăruse indicatorul scorojit şi decolorat, iar inima tresărise dureros în pieptul băiatului.
Willoughby.
― Am ajuns! zise tati, răsuflând uşurat.
„Am ajuns”, zise David în gând, în vreme ce mâinile îi deveneau reci ca pielea unui animal.

2

DIN CAUZA PLOII, trecură prin sat fără să zărească nimic. Casele, bătute de şuvoaiele de apă, te trimiteau cu gândul la nişte siluete întrezărite dincolo de perdeaua biciuitoare a unei cascade. Străzile erau pustii, obloanele închise. Podeaua verandelor scotea un sunet de butoi gol.
„Ne-am rătăcit, îşi zise David. Tati n-a remarcat indicatoarele, şi până la urmă am intrat într-o zonă militară. E un sat de butaforie, o chestie din aia care serveşte la experimentarea rachetelor. Construiesc case, le umplu cu obiecte şi manechine, apoi le bombardează ca să măsoare efectul exploziilor, asta numindu-se o simulare.”
Televiziunea difuzase un documentar pe această temă, arătând bungalowuri cochete măturate de un suflu invizibil dar cumplit de puternic. Construcţiile îşi luau zborul, desfăcându-se scândură cu scândură, în timp ce manechinele înşirate de-a lungul străzilor se dezmembrau cu încetinitorul. Aceste imagini îl obsedaseră multă vreme pe David. Şi acum i se mai întâmpla să viseze noaptea prăbuşirea căsuţelor atât de frumos colorate. Le vedea făcând explozie, cu o graţie molatică, fără flăcări sau fum, iar capetele manechinelor se rostogoleau pe străzi ca nişte bile de bowling în căutarea unor popice-fantomă.
„O tabără militară, îşi repetă el strivindu-şi cu înfrigurare nasul de geam. Un sat-ţintă. Peste câteva minute, din cer va cădea o şmecherie. Un proiectil teleghidat, o rachetă, o… ceva, şi maşina noastră va începe să se topească, şi oţelul moale ne va învălui ca o cochilie, şi…”
Din cauza spaimei, simţea o nevoie furioasă de a face pipi. Câinele nebun care îi atacase poate că era dulăul lăsat să păzească tabăra. Cu siguranţă că radiaţiile suportate în cursul diferitelor experienţe nucleare îi modificaseră organismul, ceea ce explica incredibila lui rezistenţă şi…
Se scutură.
„Delirezi, constată el, eşti gata să pierzi hăţurile.”
La ieşirea din sat, ploaia se opri brusc şi se pomeniră la marginea unei păduri dese, cu trunchiuri noduroase, care acoperea versantul a ceea ce părea un fel de colină. Pe un panou de fier ruginit, orientat către culme, stătea scris Willoughby Point. Aversa, spălând trunchiurile şi frunzişul de praful care le acoperea, înviorase culorile pădurii, făcând-o să arate ca un decor nou-nouţ de teatru.
― Te-ai crede într-un film de desenate animate, murmură mami, luându-i pe David de mână. Ai văzut cât e de frumos?
Băiatul clătină din cap. Printre trunchiurile copacilor se ridica o ceaţă de condensare, care plutea la cincizeci de centimetri de sol. Rădăcinile copacilor dispăreau în acel soclu pufos şi ireal, astfel încât întreaga pădure părea ieşită la suprafaţa unui nor.
― Nu e decât un pic de ceaţă, mormăi tati. Ploaia a scos căldura din pământ, asta e tot.
Avea o teamă bolnăvicioasă faţă de tot ce era frumos. Un fel de arţag mocnit care îl făcea să deteste operele de artă, sculpturile, tablourile, toate acele lucruri în faţa cărora te opreşti cu sprâncenele ridicate, ochii mari şi gura întredeschisă.
Timp pierdut! declara el sentenţios. Arta e o chestie pentru leneşi. Un pretext ca să arzi gazul de pomană. Şi pe urmă nu serveşte la nimic. Când văd câte muzee sunt şi mă gândesc la toţi acei indivizi care nu au unde să doarmă…
„Dar e drăguţ”, protesta uneori David, agitând o ilustrată sau o poză decupată dintr-o revistă ilustrată.
„Drăguţ, drăguţ, fomfănea tatăl, cu un glas smiorcăit, asta e o vorbă de cumătră şi care n-ar trebui să iasă niciodată din gura unui bărbat.”
Uneori era foarte dificil să vorbeşti cu tati, corzile lui vocale păreau a fi făcute pentru răcnit. Conversaţiile cu el erau minate, pline de capcane, era suficient un cuvânt neînsemnat pentru a declanşa o reacţie în lanţ. O explozie nucleară.
Acum maşina urca încetişor panta. Capota, despicând ceaţa, amintea de prora unei corăbii a vikingilor. De o parte şi de alta a drumului, copacii se ridicau ca pereţii unei fortăreţe. Unii erau atât de apropiaţi, încât i-ar fi fost imposibil chiar şi unui copil să se strecoare prin spaţiul dintre trunchiurile lor.
„Ai zice că sunt barele unei cuşti”, îşi zise David.
Dacă în pădurea aceea trăiau animale, cu siguranţă că nu exista nici un risc ca ele să ţâşnească brusc, din desiş, în mijlocul drumului. Porcii sălbatici şi chiar căprioarele erau prea mari ca să se poată strecura printre copacii cu trunchiuri atât de apropiate.
La jumătatea pantei, maşina fu gata să se împotmolească, şi geamul din spate se murdări iar de noroi. Din fericire, roţile prinseră sub ele o creangă ruptă, şi vehiculul se putu smulge din solul moale. Ieşiră pe neaşteptate într-un luminiş inundat de soare, care forma un fel de gol pe culmea colinei. Casa se afla acolo, aşezată pe covorul de ceaţă, masivă şi cenuşie, cu ferestre mici şi înguste ca deschizăturile din zidurile unei cetăţi.
― E nostimă, făcu mami deschizând portiera. Ai zice că e o mică citadelă. Andy, i-ai văzut ferestrele? Sunt mici de tot…
Tati trase frâna de mână. Nu avea chef ca maşina să se ducă la vale pe terenul alunecos.
― Cu siguranţă că e o fostă construcţie militară, zise el, îndreptându-şi spatele. Cred că au fost indieni pe-aici prin regiune. Un trib mic şi sângeros. Mă rog, aşa mi se pare…
David ciuli urechea. Perspectiva de a locui într-o mică fortăreaţă, martoră a unor bătălii trecute, nu-i displăcea deloc. Poate că, scotocind prin boscheţi, va reuşi să găsească până la urmă vestigiile acestor înfruntări. O săgeată ruptă, un tomahawk vechi. Nu, era o prostie, o sumedenie de turişti veniseră aici la picnic şi copiii lor scotociseră cu mult înainte desişurile, aşa că, probabil, nu mai rămăsese nimic… în afară poate de lucrurile ascunse, îngropate, greu de scos la lumină?
― Va trebui s-o revopsim, murmură mami arătând spre faţadă. Piatra asta cenuşie, goală, arată îngrozitor. Ai zice că e un vechi monument funerar.
Imediat după aceea, îşi muşcă buzele, de parcă ar fi regretat ce spusese.
― Din cauza vântului, zise tati. Iarna probabil că vântul bate tare acolo sus. Vopseaua şi-a luat tălpăşiţa o dată cu vijeliile.
Stăteau toţi trei nemişcaţi, în iarba plină de apă, fără să îndrăznească să facă un pas înainte. Casa, cu o formă cubică, fără înflorituri arhitecturale, îl domina cu masa ei apăsătoare şi lipsită de graţie.
― Părea mai veselă în fotografiile văzute la agenţie, se încumetă să spună mami.
David strâmbă din nas. E adevărat că acea clădire avea ceva dezagreabil. Cu pietrele ei mari şi cenuşii, tăiate anapoda şi înghesuite la întâmplare, cu deschizăturile cât se poate de înguste, casa semăna perfect cu o mică fortăreaţă şi, după poziţia retrasă, părea concepută pentru a rezista la asedii de lungă durată. Nici chiar soarele care inunda luminişul nu reuşea s-o mai înveselească. Lumina murea la suprafaţa ei, fără măcar să-i atingă piatra, iar faţada, nepăsătoare la razele soarelui, rămânea un bolovan cenuşiu, un fel de tumulus gigantic căruia ezitai să-i treci pragul.
― Haide, intrăm sau stăm aici toată ziua? zise tati pierzându-şi răbdarea.
Mami strânse mâna lui David, şi băiatul constată că degetele ei îşi pierduseră brusc toată căldura.
Tati deschise uşa care nici măcar nu era încuiată.
― Asta e semn bun, declară el. Înseamnă că în regiune nu sunt hoţi şi că între oameni domneşte încrederea. Mie-mi convine să scap de oraş şi de uşi blindate.
Înăuntru era întuneric şi frig. David simţi imediat un miros ciudat de cenuşă, ca şi cum vântul, pătrunzând prin coşuri, ar fi împrăştiat în încăperi praful din căminele lăsate în părăsire.
― Nu e deloc umezeală, constată mami. Lucru de mirare, atât de aproape de pădure…
Avea dreptate. Piatra zidurilor peste care îţi treceai degetele era uscată, plină de praf. David o gustă cu vârful limbii. Era îngrozitor de amară, foarte neplăcută.
― E un loc imens, şopti mami deschizând la întâmplare uşile. Chiar şi cu vechiturile pe care le-au lăsat aici, tot nu vom avea destulă mobilă să umplem casa!
― O să confecţionez eu, zise cu hotărâre tati. Mâini am, lemn e berechet în pădure…
Acum treceau prin săli pustii pe care razele soarelui le dunga cu diagonale lungi şi aurii, încărcate de praf.
― Va trebui să măsurăm totul, zise mami, să desenăm un plan…
David profită că tatăl lui măsura cu paşi mari o încăpere şi se îndepărtă, trăgându-se înapoi. Porni pe un culoar îngust care părea că traversează casa dintr-o parte în alta. Mergea atingând zidul, ca un orb, şi, explorând peretele cu degetele, descoperea o mulţime de cratere mici, de parcă piatra ar fi fost ciuruită de mitralii, de parcă nişte prizonieri ar fi fost împuşcaţi chiar în mijlocul acestor culoare, de parcă…
Se opri tulburat. Privi în jurul lui.
Toate acele adâncituri care găureau pereţii aminteau de interminabilul ricoşeu al unor proiectile de calibru mare. Se dăduseră lupte în interiorul casei? Îşi închipuia soldaţi ascunşi în spatele unor baricade din scaune şi bufete, trăgând foc continuu în indieni mâzgăliţi cu desene războinice. Pe culoar muriseră oameni, zeci de oameni, care până la urmă blocaseră trecerea. Soldaţii se repliaseră în bucătărie, trăgând la întâmplare pentru a-şi acoperi retragerea.
Excitat, David mima numai pentru el o luptă imaginară, lipindu-se de zid ca să evite mulţimea gloanţelor. Colo se prăbuşise un tip cu pieptul străpuns de o săgeată, iar unghiile lui zgâriaseră peretele; dincolo un glonţ făcuse o gaură enormă, în partea cealaltă…
„Nu e decât un culoar, cu pereţii deterioraţi, îi şoptea glasul raţiunii. Nu e decât o casă veche, care trebuie tencuită din nou…”
Dar nu avea chef să ţină cont de realitate. Alergând, lipindu-se de tocul uşilor, fugind în zig-zag ca să scape de săgeţi, pătrundea tot mai adânc în labirintul casei. Nu i-a trebuit mult timp până să-şi dea seama că nu mai auzea vocile părinţilor şi că lumina devenea din ce în ce mai slabă. De la umbră trecuse la penumbră, de la penumbră la aproape întuneric, iar acum se oprise în pragul tenebrelor şi ezita să meargă mai departe.
Totuşi nu coborâse noaptea. Era suficient să ridice capul spre spărturile mici din zid, care întruchipau ferestrele, ca să aibă confirmarea imediată. Nu, era altceva…
― Lumina nu reuşeşte să intre în casă, zise cu glas scăzut.
Da, asta era. Razele soarelui se răsfrângeau pe faţadă fără să reuşească să se strecoare în încăperi. Ferestrele erau mici, fireşte, dar băiatul avu deodată convingerea că nu dimensiunile lor intrau în discuţie. Casa era refractară la lumina zilei; asta explica şi frigul dinăuntru. Cu siguranţă că până şi în zilele cele mai toride de vară zidurile se încăpăţânau să rămână reci ca gheaţa, impermeabile la căldura din jur.
David se întoarse. Ochii i se obişnuiau cu penumbra. Deschise o uşă şi nimeri într-o bucătărie enormă. Erau acolo destule cratiţe încât să găteşti în ele pentru un întreg batalion. O oală uriaşă şi neagră trona pe o maşină de gătit, din fontă, care ocupa tot zidul din fund. Praful acoperea totul cu pluşul lui cenuşiu: pardoseala, masa… David înaintă cu paşi mici. Pe muşama zăcea ceea ce fusese o tartă cu căpşune. Din ea fusese tăiată o bucată mare, aflată acum într-o farfurie, sub paza unui cuţit şi a unei furculiţe. Da, era într-adevăr tartă cu căpşune, numai că fructele, ca şi aluatul, aveau consistenţa scrumului unei ţigări. Cu băgare de seamă, David ridică o mână, apoi întinse un deget. Cum o atinse uşor, bucata de prăjitură se sfărâmă, pierzându-şi forma iniţială, iar în farfurie nu mai rămase decât o grămăjoară de un cenuşiu spălăcit, mirosind a muc de ţigară.
Cine din casă se distra modelând sculpturi fragile, de cenuşă?
― Nu, nu, nu e asta, se grăbi să şoptească băiatul. Prăjitura e aici de atâta vreme, încât s-a transformat în pulbere, asemenea mumiilor scoase din sarcofag cu neatenţie…
Dar cât timp trebuie să treacă pentru ca o tartă cu căpşune să se preschimbe în pulbere? Zece ani? O sută? O mie? Nu, era prea mult. Pentru cine fusese făcută şi cine o uitase pe masă fără să muşte din ea nici măcar o dată? De parcă ai putea să uiţi o astfel de tartă cu căpşune!
Observă că intrarea lui nepoftită nu deranjase nici o insectă, nici un rozător. În filmele de groază, când eroul pătrunde într-o casă părăsită, paşii lui provoacă totdeauna debandada unei armate de gândaci de bucătărie şi de şobolani pe care aparatul de filmat se grăbeşte să-i arate într-o suită de prim-planuri scârboase. Acolo nu era nimic, nici muşte, nici gândaci, nici şoareci. Nici o gânganie nu încercase să se apropie de tarta care nu mişuna de viermi. Nici un păianjen nu-şi ţesuse pânza în colţurile bucătăriei. Locul nu avea nimic neliniştitor în afară de prăjitura fulgerată de o descărcare electrică inexplicabilă, desertul acela din care nimeni nu avusese timp să guste şi care te făcea să presupui o lovitură de teatru, o catastrofă, o… dramă.
Luă un cuţit înnegrit şi atinse uşor suprafaţa tartei. Prăjitura se prefăcu imediat în pulbere, răspândind un miros de scrumieră. David se simţi vinovat. Grozav arheolog ar mai fi fost! N-ar fi descoperit bine mumia regelui, că ar fi şi făcut-o praf!
Se înfioră. Monologul interior cu care obişnuia să-şi însoţească joaca nu mai era de ajuns pentru a-l linişti, şi nici vocea groasă şi virilă cu care flecărea când nu-l observa nimeni.
Lăsă cuţitul şi ieşi încetişor din bucătărie. De ce încetişor? Habar n-avea. Se purta ca un îmblânzitor de animale preocupat să nu stârnească furia fiarelor aţipite tocmai atunci când nu avea la îndemână decât cratiţe şi oale cu fundul înnegrit.
― Am hotărât, de comun acord, să părăsim mormântul egiptean, zise închizând uşa. Profesorul Mortimer Braxton a pus în prezenţa mea sigiliile pe uşa camerei mortuare şi…
Dar tăcu. Jocul nu mai funcţiona. Excitarea extrem de plăcută din primele minute lăsase locul unei angoase mocnite, imposibil de stăpânit.
― Asta din cauza cadavrului tartei cu căpşune, zise el, încercând să se amuze.
Nu mai ştia prea bine unde se afla şi nici unde-i erau părinţii. Vru să strige, dar teama că va fi certat îl făcu să se răzgândească. Probabil că făceau măsurători, probabil că vorbeau despre tapet, despre culoarea tavanului, despre toate acele lucruri pe care David le găsea cumplit de plictisitoare.
― Acolo vom pune şifonierul, spunea mami, şi acolo canapeaua, iar dincolo…
Zile în şir vor deplasa mobilele până când le vor găsi locul exact. Tatăl său îl va pune să care cutii, fotolii, şi va ţipa la el dacă se va arăta neîndemânatic.
„Trebuie să te întorci la suprafaţă, îi şoptea o voce interioară. Nu e bine să înoţi prea multă vreme în ape adânci.” Dar unde era culoarul cu găuri? Îşi dădu seama că nu ştia. Să fi fost casa chiar atât de mare? În momentul în care întorcea spatele bucătăriei, David văzu ceva pe pervazul unei ferestre. O şopârlă mare şi cenuşie lipită de ochiul de geam. Stătea nemişcată, şi o clipă băiatul se întrebă dacă era animal sau statuetă. Dar cine ar fi avut ideea ciudată să pună o statuetă pe marginea unei ferestre?
Animalul stătea tot nemişcat, şi David simţi nevoia irezistibilă de a-l atinge.
― O voi apuca de coadă, hotărî el. Cel puţin să nu mă întorc mofluz de la vânătoare…
Dar abia îi atinse cu degetul apendicele codai mult râvnit, că întreaga şopârlă se preschimbă în pulbere. De data asta, David făcu un salt înapoi şi o luă la fugă. Se lovi rău de tot cu fruntea de o uşă deschisă şi fu gata să cadă jos ameţit. Dar făcu un efort disperat de voinţă să se ţină pe picioare. Ceva îi striga să nu zăbovească prin locurile acelea, să se repeadă afară din casă şi să se sature de soare. Trecu, privind rătăcit, prin încăperi pline de mobile acoperite de praf. Zări până şi haine uitate pe spătarul unui scaun sau la picioarele patului, şi imaginea lor îl făcu să prindă aripi.
Cu spume la gură, băiatul se năpusti ca un nebun în încăperea unde părinţii lui tocmai terminau cu măsurătorile.
― Tu făceai vacarmul ăsta? bombăni tatăl. Dacă vrei să alergi, du-te în grădină, fir-ar să fie!
― Nu-i el de vină, îi luă apărarea mami. Încă nu ştie cum e la ţară.
Fără să mai aştepte alte invitaţii, David se strecură spre ieşire. Primi soarele drept în faţă, ca pe un şoc dureros în adâncul ochilor. Se scutură ca un câine; avea impresia că hainele de pe el puţeau a cenuşă. Chiar simţi nevoia să-şi şteargă degetele pe iarba udă. În fundul curţii zări o fântână şi se repezi la robinet să-şi stropească faţa. Contactul cu apa rece venind din pântecul colinei îi făcu bine. Acum, în bătaia soarelui, băiatul se mira de panica de care se lăsase cuprins în casă. Se poate? Îşi pierdea capul pentru o tartă veche şi uscată şi o şopârlă moartă, coaptă la soare? La şcoală, Billy Shonacher îi arătase câteva dintre animăluţele uscate pe care le păstra în nişte cutii de chibrituri. De fiecare dată îi făcuse aceeaşi recomandare: „Să nu le atingi, că se alege praful de ele.” Exact ce se petrecuse cu şopârla. O atinsese şi…
Cât se poate de stupid.
Trăgând lacom aer în plămâni, băiatul dădu ocol casei. Copacii străjuiau tot perimetrul terenului, în rânduri strânse, prea apropiaţi, amestecându-şi rădăcinile.
„Gratiile unei cuşti”, îşi zise încă o dată David. Ici şi colo, mese mari, cu bănci de lemn, îşi înfigeau picioarele în pământ, delimitând probabil spaţiul unde turiştii veneau pe vremuri la picnic… (De ce „pe vremuri”?)
Soarele usca picăturile de ploaie de pe frunze. Undeva, de cealaltă parte a colinei, probabil că se afla marea, dar copacii o ascundeau privirii. Poate că această creştere anarhică a pădurii îi îndepărtase pe turişti. De ce să te urci în creştetul unei coline ca să vezi oceanul, dacă trei mii de copaci afurisiţi îţi astupă peisajul?
David merse spre liziera pădurii. Văzuţi de aproape, copacii erau şi mai impresionanţi, cu scoarţa lor noduroasă şi rădăcinile ca nişte tentacule înfipte zdravăn în pământ. Orăşean fiind, David nu văzuse până atunci decât copacii din parcuri şi din grădina publică. Niciodată nu avusese la contactul cu ei această impresie de forţă brutală, puţin cam prea ameninţătoare.
― Ăştia sunt copaci adevăraţi, murmură mami care se apropiase în spatele lui. Nu arbuşti asfixiaţi de oxid de carbon şi de urină de câine. Nu-i aşa că-s frumoşi?
Când tati nu era pe lângă ei, David şi mami vorbeau deseori despre lucruri pe care li se întâmpla să le găsească „frumoase” sau „drăguţe”. Rostind aceste cuvinte, amândoi îşi lăsau, instinctiv, ochii în jos, dar nici unul nu-şi dădea seama de asta.
― Chiar vom veni să locuim aici? întrebă David, cu un ton pe care l-ar fi dorit liniştit.
― Da, zise mami. Tatăl tău are nevoie de aerul de la ţară pentru a se destinde. Casa asta o să-i facă mult bine; aici cel puţin o să-şi poată instala atelierul mult visat.
David vru să-i vorbească de cadavrul tartei cu căpşune şi de mumia şopârlei, apoi îşi dădu seama că nu mai rămăsese nici o dovadă a spuselor sale. Numai două grămăjoare de ţărână. Hotărî să nu spună nimic.
― Haideţi să plecăm! se auzi deodată vocea lui tati.
David se întrerupse din contemplarea copacilor. Îi era foarte greu să se convingă că de acum înainte va trăi aici. I se părea ceva la fel de incredibil ca anunţul unei călătorii organizate pe Lună. Îşi reluă locul pe bancheta din spate. Tati fluiera încet printre dinţi. Pentru prima dată, de foarte multă vreme, părea şi el relaxat.
― E loc destul, zise. O să instalez un atelier pricopsit în draci. Da, un atelier pricopsit în draci…
Plecară fără să încuie uşa. David se abţinu să spună vreo vorbă despre hainele întrezărite pe speteaza unui scaun. Chiar atât de grăbiţi să plece să fi fost locatarii dinaintea lor, încât să-şi fi uitat hainele? Şi aşternuturile la fel. Adu-ţi aminte că erau cearşafuri, o pernă…
Trecură prin oraş fără să se oprească. Tati voia să ajungă acasă înainte de a se face noapte.
― Semnăm contractul? întrebă mami, punând o mână pe umărul lui tati.
― Da, răspunse el. Cu amândouă mâinile. Cred că vom începe o viaţă nouă.
Ploaia se oprise şi de pe întinsul câmpurilor se ridicau aburi. Tati se juca distrat cu volanul. La răspântie zăriră cadavrul câinelui…
Zăcea în noroi, cu labele căzute, cu capul făcut terci. În poziţia aceea părea şi mai impozant. Mami scoase un strigăt scurt, în timp ce David se ridica pe banchetă. Explorarea casei aproape că îl făcuse să uite de întâmplarea cu câinele nebun. Degetele i se crispaseră pe îmbrăcămintea scaunului. Se va ridica animalul să-i atace din nou? Se prefăcea că e mort, ca să-i atragă mai bine în cursă; într-o clipă va…
― Andy, nu te opri! îl imploră mami.
Dar tati frână fără să ţină cont de geamătul ei.
― La dracu! bombăni el. Trebuie să mă duc să văd cu ochii mei.
― Nu, îl rugă şi David. Poate că n-a murit. Dacă nu e decât o prefăcătorie, şi când…
Dar tati dădu nepăsător din umeri şi deschise portiera. David se chirci pe banchetă. Era sigur că fiara va ţâşni din noroi să atace. Capul său enorm va umple tot interiorul maşinii; va mânca volanul, scaunele, va găuri tabla cu dinţii…
Tati ocolise prin spatele maşinii, să ia o manivelă din portbagaj. Cu braţul pe jumătate ridicat, se apropie cu paşi înceţi de animalul nemişcat.
Mami tremura, apăsându-şi gura cu mâinile, de parcă ar fi vrut să-şi înăbuşe un strigăt pe care îl bănuia mult prea îngrozitor.
Ajuns la un metru de câine, tati îi trase un picior în coaste fără să declanşeze nici cea mai mică reacţie. Apoi îi lovi şi mai tare cu piciorul şi se lăsă pe vine.
― E mort! strigă el, făcând un gest cu manivela. Puteţi veni şi voi. Spurcăciunea asta s-a hotărât, până la urmă, să crape.
Mami ezită. Deşi îi era frică, David ieşi primul. Nu voia să i se zică încă o dată curcă plouată. Înaintă încetişor spre animal, asigurându-se cu coada ochiului că portiera rămăsese larg deschisă. Ploaia spălase cadavrul şi curăţase rănile capului. Lipsit de orice urmă de sânge, câinele devenea mai banal, mai „liniştitor”. Nu mai era decât un animal mort, asemănător cu toate celelalte animale moarte pe care le puteai vedea uneori agăţate în cârligele din măcelării.
Se lăsă în jos, ţinându-şi răsuflarea. Carnea ruptă de pe frunte lăsa să se întrevadă lucirea unui os, dar nu mai era nici pic de sânge, aversa de ploaie spălase totul, croindu-şi prin blană o mulţime de şănţuleţe regulate.
― Ce chestie ciudată, murmură tati. Ia uite aici şi aici… Şi dincoace…
Arătă spre nişte umflături cârpite de un veterinar nepriceput, care brăzdau corpul câinelui la nivelul pieptului. David înţelese că era vorba de cicatrice vechi care, după ce rana se închisese, formaseră nişte creste violacee, destul de urâte.
― E plin de ele, adăugă tati. Pe spate, pe coapse, pe pântec…
Degetul lui sărea de la o cicatrice la alta.
― Dar de ce? întrebă mami. Să fi avut un accident de vânătoare?
Tati scutură din cap.
― Nici vorbă, nu înţelegi? E o potaie dresată să atace. Probabil că ţăranii din partea locului organizează lupte de câini. Poate că ăsta a reuşit să scape şi a supravieţuit vânând. De aceea era atât de agresiv, atât de insistent… Era obişnuit cu încăierările, cu principiul dinte pentru dinte…
David privi colţii mari de pe falca de jos a fiarei. Câţiva fuseseră rupţi.
― Lupte de câini, şopti visător tati. Am auzit de asta dar n-am văzut niciodată aşa ceva. Cred că mi-ar plăcea să fac o plimbărică pe-aici…
― Andy, se revoltă mami. Sunt jocuri pline de cruzime, doar n-ai să…
Dar tati se ridicase deja în picioare. Se întoarseră cu toţii la maşină, părăsind cadavrul, cu capul zdrobit, al câinelui.
Totuşi David nu se simţi pe deplin liniştit decât după închiderea portierei. Gândul de a asista la o luptă de câini îl înspăimânta, dar ştia că nu va îndrăzni să zică nu dacă tatăl lui l-ar fi invitat să asiste la aşa ceva. Tati era curajos, nu ezitase să iasă din maşină pentru a se apropia de animal. Nu se înarmase decât cu o simplă manivelă şi…
David se întreba dacă el va fi în stare, când se va face mare, de astfel de fapte pline de cutezanţă. Era chinuit de această întrebare care rămânea fără răspuns. Poate că era prea delicat ca să fie cu adevărat curajos. Toată lumea (vecinii, învăţătoarea, bibliotecara) îi spunea mamei lui că e un copil delicat iar această calitate, care iniţial îl satisfăcuse, începea să-l agaseze rău de tot. Poate curajul implica o anumită doză de răutate.
Noaptea, în pat, improviza din ce în ce mai des tot felul de scenarii de catastrofe, încercând să-şi dea seama cum ar reacţiona în „situaţie de criză”. (Îi plăcea mult termenul „situaţie de criză”, auzit foarte des la prezentatorii de la televiziune.)
Îşi imagina cum în casă au intrat nişte hoţi. Sau nişte maniaci sexual. Care profitau de faptul că tati era plecat, pentru a o teroriza pe mami, rupându-i bluza şi forţând-o să-şi scoată sutienul. Fireşte, nici nu-l băgau în seamă pe David, pe care şi-l închipuiau dârdâind de spaimă în spatele unui fotoliu. Şi atunci el intervenea, în momentul în care obsedatul, aflat cu spatele, o obliga pe mami să-şi ridice fusta şi să-i arate chiloţii. David apuca un cuţit şi îl înfigea în coastele sceleratului, împingând lama în sus şi răsucind-o bine, pentru a provoca hemoragii grave (aşa cum se spunea în romanele de război). Lama trecea prin carne şi străpungea inima…
În acest moment al scenariului, David se oprea o clipă, uşor îngreţoşat, şi hotăra să se mulţumească doar cu ce-şi imaginase până atunci, fără să meargă mai departe. Pentru orice eventualitate, ascunsese cuţite sub fotolii, fixându-le cu bandă adezivă. Îşi spunea mereu că într-o zi i-ar putea fi de folos, dar ştia că nu era destul să ascunzi arme pentru a îndepărta primejdia. Mai trebuia şi să ai curajul să le foloseşti…
De vreo două ori încercase o simulare, înjunghiind un pui din frigider. Dar acest act îl scârbise profund. (Lama, pătrunzând în carnea moale, îşi croise drum printre organele vâscoase…) Nu, nu era sigur că va reuşi. Uneori se uita cu oarecare gelozie la derbedeii tolăniţi pe scările imobilelor de pe strada lui, convins că răutatea lor ― pe care nimeni nu o punea la îndoială! ― le asigura un capital de curaj la care David nu putea să năzuiască niciodată.
Tati era curajos, aşa că avea dreptul să fie uneori răutăcios. Asta dovedea, pur şi simplu, că ar fi capabil să-şi apere familia dacă va fi nevoie. Nu se temuse de câine. Un alt tată (de exemplu, tatăl lui Billy Shonacker, care vindea periuţe de dinţi electrice, îmbrăcându-se la costum cu vestă şi răzându-se zilnic înainte de a pleca la serviciu) poate că n-ar fi avut curaj. Tatăl lui Billy Shonacker era delicat. Îi dădea voie fiului său să adune, la el în cameră, colecţii dintre cele mai respingătoare, ceea ce tati n-ar fi tolerat niciodată. Da, tatăl lui Billy Schonacker era delicat, dar cu siguranţă laş… Nimănui nu putea să-i pară bine că are un astfel de tată, mai ales atunci când te mutai la ţară.
În mintea lui David, cuvintele „la ţară” se asociau în mod inexplicabil cu acelea de primejdie. Poate din cauza şerpilor? a plantelor veninoase? a ţăranilor pe care alcoolul contrafăcut îi transformase în nişte fiinţe pe jumătate nebune şi care, uneori, îi ciopârţeau pe turişti cu ferăstrăul mecanic?
Se întuneca. David îşi lăsă capul să-i alunece pe banchetă, căutând umărul mamei sale. Dacă voia să trăiască la ţară, trebuia să se antreneze să devină rău. Să nu-i mai fie frică de întuneric, să ucidă animalele, să…
Adormi în clipa în care maşina ajungea la periferia oraşului.

3

ERA UN ORAŞ MURDAR, cu zidurile mânjite de fumul furnalelor. Imediat ce te aventurai afară din casă, toate obiectele pe care le atingeai cu degetele se dovedeau acoperite cu un strat subţire de cărbune, care îţi înnegrea numaidecât mâinile. Uneori, vântul abătea fumul uzinelor peste labirintul străzilor înguste, şi o ceaţă negricioasă, puţind a cauciuc sau acid, pătrundea în case, dând alimentelor un gust scârbos, de cauciuc ars.
Părinţii lui David locuiau într-o căsuţă amărâtă, înghesuită între două imobile din cărămidă roşie. O casă aşezată de-a curmezişul, care strica alinierea şi unde părea să-şi fi instalat cartierul general toţi dăunătorii de pe pământ. Unele ferestre nu mai aveau obloane, acoperişul îşi pierduse în mare parte ţiglele iar ţevăraia rezerva cele mai neplăcute surprize. Tati închiriase locuinţa pentru grădiniţa ei, apărată de un gard de uluci pe care derbedeii din cartier scriseseră cele mai cumplite obscenităţi. „O să-mi instalez aici un atelier, declarase el la mutare. În felul ăsta, voi putea cel puţin să meşteresc fără ca vecinii să-mi bată în perete.”
Dar atelierul rămăsese doar un vis. Proprietarul nu fusese de acord, pretextând că magazia pe care tata intenţiona s-o construiască , „ar fi urâţit peisajul”!
Şi când tati încercase să treacă peste interdicţia lui, nişte derbedei (probabil plătiţi de numitul proprietar) dărâmaseră imediat construcţia.
Grădina nu producea decât legume bolnave, pipernicite, nişte chestii moi şi decolorate pe care abia aveai curajul să le mănânci. În mica grădină era periculos să întârzii, căci tipii instalaţi pe acoperişurile caselor vecine căpătaseră obiceiul să-şi arunce acolo sticlele de bere goale. Sticlele se spărgeau împrăştiindu-şi cioburile în toate direcţiile. Dovlecii, ciuruiţi de bucăţelele de sticlă, începeau să semene cu nişte capete mari împănate de mitralii. Uneori, aceşti golani urinau în sticle înainte de a le arunca şi se prăpădeau de râs de fiecare dată când încărcătura făcea explozie. Nu se putea face nimic împotriva lor. Mama spusese că era un „cartier mitocănesc”, unde chiar şi poliţiştilor le era frică să patruleze.
Noaptea, tati punea lacăte şi lanţuri la uşi şi la ferestre. „Blindase” uşa de la parter cu tablă recuperată care slujise drept panou de publicitate pentru un lubrifiant de automobile.
„Într-o zi o să se întâmple ceva, spunea el mereu. Când sunt la serviciu, mă gândesc tot timpul la voi doi. Îmi spun: «Dacă încearcă cineva să intre pe uşa din spate, şi Isa nu-l aude!».”
David era puţin jenat când tati îi spunea mamei Isa. Efuziunile tatălui său îi stârneau totdeauna o vagă nelinişte.
Coşmelia era destinată demolării, toată lumea din cartier ştia asta, dar lui mami îi plăcea să spună că zgârciobul ăla de proprietar va continua să o închirieze până în momentul în care buldozerele îi vor dărâma faţada. Noaptea, cupluri întâmplătoare făceau dragoste, în picioare, sprijinindu-se de gardul ale cărui scânduri începeau să scârţâie cumplit. Dimineaţa descopereai pe legumele din „grădină” prezervative folosite iar mami nu-şi putea reţine o strâmbătură de dezgust.
Dar, în ansamblu aceste mici tracasări nu stricau deloc buna dispoziţie a lui David. Până la urmă se obişnuise cu „coşmelia” aşa cum te obişnuieşti cu o haină uzată în care te simţi grozav de lejer. Când traversa grădina, ducea totdeauna cu el, drept scut, un capac de pubelă, pentru cazul în care vreunul dintre depravaţii care se bronzau pe acoperişul imobilului de alături l-ar fi bombardat cu sticle goale. Aceste traversări, cu fărâma lor de pericol, pur şi simplu îl amuzau.
„Atenţie, gemea mami. Să nu-ţi spargă capul vreo sticlă.”
David se strecura, agitându-şi „scutul” în aşteptarea impactului. La drept vorbind, scârţâiturile gardului îl deranjau mai puţin decât gemetele care se auzeau în unele nopţi din camera părinţilor lui. Mai ales Isa gemea. Când se întâmpla asta, David ştia că vreme de patruzeci şi opt de ore n-ar putea s-o privească în ochi.
Cu toate astea, „coşmelia” avea farmecul ei. Un miros unic de pod. O atmosferă de epavă în derivă. David petrecuse nenumărate după-amiezi în bucătărie, fabricând împreună cu mama otrăvuri artizanale împotriva gândacilor.
― Cele din comerţ nu sunt destul de puternice, se plângea mami. Ar trebui să se pună la punct o superformulă, ceva cu adevărat eficace, ca să terminăm o dată pentru totdeauna cu gângăniile astea!
David o luase în serios. Aşa că, pe o bucată de muşama, începuse să amestece prafuri insecticide luate de pe o policioară din magazie. Găsise acolo substanţe toxice cu care puteai să le faci de petrecanie păienjenilor roşii, furnicilor şi gândacilor de Colorado. Dozase proporţiile cu cea mai mare seriozitate şi notase formulele acestor cocteiluri mortale.
― Pe ăsta o să-l numim „călăul stacojiu”, declara el, arătându-i mamei un borcan de iaurt pe fundul căruia clocotea o mixtură cu un miros îngrozitor.
Până la urmă îşi făcuse un adevărat laborator, ale cărui elixiruri le testa pe câţiva gândaci de bucătărie ţinuţi prizonieri într-un acvariu vechi. După aceea, cu ceasul în mână, cronometra agonia insectelor care, de cele mai multe ori, înghiţeau otrava fără să prezinte nici cea mai mică tulburare funcţională.
„Magiunul diavolilor”, destinat exterminării şoarecilor, nu a avut nici el mai mult succes. „Făina veninoasă”, pe care era suficient să o presari pe pânza de păianjen, s-a dovedit şi ea un fiasco. David persevera totuşi, căci ştia cât de mult detesta mama lui insectele parazite. O văzuse izbucnind în plâns când descoperise un gândac de bucătărie pe săpunul din baie. Într-o noapte, scosese strigăte îngrozitoare pentru că era convinsă că un şoarece se urcase în patul ei şi se târa pe sub aşternut.
Tati nu se încrunta decât la cuvântul „şobolan”. Meşterise nişte capcane cu ajutorul unor scândurele aduse de la atelier, dar rozătoarele găseau totdeauna mijlocul să pună gheara pe momeală fără să se lase surprinşi de resortul destinat să-i sugrume. În ciuda numeroaselor tentative, şobolanii îşi băteau joc de el şi continuau să ţopăie prin toată casa. Deseori îi auzeau frecându-şi blana de plinte şi râcâind la capătul de jos al uşilor.
― Când vom avea destui bani, o s-o ştergem de-aici, repeta tati. Ne trebuie o casă la ţară, aer curat, legume sănătoase.
Tâmplar de meserie, tati fusese nevoit să se resemneze să lucreze într-o fabrică de jucării „retro”, care producea cai cu basculă, popice, case de păpuşi, în timp ce el ar fi dorit să construiască obiecte utile: scaune, mese, şifoniere. De altfel, îi era ruşine în sinea lui de această slujbă şi avea oroare să audă pe cineva făcând aluzie la ea în prezenţa lui.
Odată, prost inspirată, mami îi ceruse lui David să dea fuga la atelier cu gamela pe care tati o uitase când plecase dimineaţa de-acasă. Băiatul îşi găsise tatăl în fundul unui hangar plin de rumeguş, aplecat asupra unei marionete cu membre subţiri, căreia îi retuşa mutrişoara impertinentă.
„E drăguţă!” zisese băiatul, fără să-şi dea seama ce face.
Imediat tati se făcuse stacojiu la faţă şi strânsese marioneta în mâinile lui mari, de parcă ar fi vrut s-o rupă. Andy Sarella detesta ceea ce era obligat să facă. Ar fi vrut să doboare copaci, cu toporul, să-i cureţe de coajă, să facă fuscei, poduri peste prăpăstii…
„E adevărat că babacul tău face jucării din lemn? se mirase într-o zi Billy Shonacker. Phii! Are mai degrabă mutra unuia care construieşte spânzurători!”
După ce rostise cuvântul interzis („drăguţ”), David pusese gamela pe marginea unui banc de lucru şi fugise. Îndreptându-se spre ieşire, îşi dăduse seama că tot atelierul era plin cu zdrahoni morocănoşi, cu trăsături grosolane, ale căror mâini finisau leagăne delicate, de păpuşi, sau mici animale articulate.
„Asta nu e muncă de bărbat, declarase Andy chiar în aceeaşi seară, dar a fost singura pe care am găsit-o în afurisitul ăsta de oraş. Scaunele, mesele, obiectele utile sunt fabricate azi de maşini, nu mai e nevoie de oameni ca mine. Ca să-mi regăsesc demnitatea, ar trebui să plec la ţară, departe de oraşe.”
„Tatăl tău ar fi vrut să construiască scări, îi explică răbdătoare Isa. Ştii ce greu e să construieşti o scară? Fiecare treaptă trebuie să se îmbuce perfect. Când l-am cunoscut, făcea dulgherie. Era cel mai priceput şi cel mai îndemânatic meseriaş din sat.”
Lui David i-ar fi plăcut să ştie să sculpteze jucării. Ar fi fabricat mici fortăreţe şi vapoare. Nişte vapoare superbe, cum erau pe vremuri, cu mulţimea lor de catarge şi pânze, dar niciodată nu îndrăznise să-i ceară tatălui său să-i spună cum se fac.
Dacă se gândea bine, trebuia să-şi mărturisească totuşi că simţise o oarecare milă descoperindu-l pe tati aplecat asupra acelei marionete neterminate, acolo, în atelierul plin de rumeguş galben. O milă amestecată cu teamă, căci tatăl lui degaja un miros de ură reţinută, pe care îl cunoştea foarte bine. Mirosul pe care îl degaja înainte de fiecare „explozie nucleară” a lui, când mătura masa cu mâna şi trimitea supiera cât colo.
„Tatăl meu nu se poartă niciodată aşa”, spunea Billy Shonacker. „Astea sunt apucături de barbar.”
Iar David trebuia de fiecare dată să se stăpânească să nu-i răspundă: „Da, dar tatăl tău e un laş, al meu nu!”
Trăiseră trei ani în „coşmelie”, trei ani de lupte împotriva invadatorilor ― oameni şi animale ―, împotriva gândacilor de bucătărie dar şi a smintiţilor care furau de pe frânghia de rufe chiloţii Isei.
Cu puţin timp înainte de a veni vorba de mutare, David tocmai pusese la punct faimoasa lui formulă „zâmbetul scheletului”, pe bază de otravă de şobolani şi praf de puşcă, care fusese gata să dea foc casei explodând în contact cu o scânteie provocată de un scurt-circuit. De data asta, mami îşi pierduse răbdarea şi îl pălmuise. După aceea se închisese în camera ei şi plânsese toată după-amiaza, în timp ce David încerca să şteargă urmele stricăciunilor. În incendiu arseseră trei gândaci şi era satisfăcut. Se întrebă dacă era cazul să-i arate şi mamei, apoi hotărî să păstreze numai pentru el acest triumf.
Două săptămâni mai târziu, fabrica de jucării lua foc şi trei muncitori piereau în incendiu. De data asta tati hotărî să interpreteze catastrofa ca pe un avertisment al cerului.
„Dacă ne încăpăţânăm să rămânem aici, oraşul ăsta o să ne facă de petrecanie! declară el, lovind cu pumnul în masă. Trebuie s-o-ntindem!”
Perspectiva plecării la „ţară” îl îngrijora pe David, Natura era o lume pe care nu o cunoştea decât din serialele de la televizor şi care, la drept vorbind, i se părea la fel de neplauzibilă precum un Disneyland.
― Vom culege bace din pădure, spunea mami. Fragi, dude ― şi vom face din ele dulceaţă; zeci de borcane, din care vei putea să te înfrupţi toată iarna.
David se prefăcea că se bucură la anunţarea acestui program. Numai că se temea de lucrurile care se culeg din Natură. În fiecare an, o mulţime de oameni murea în dureri cumplite pentru că se dusese să culeagă ciuperci otrăvite. Billy Shonacker îi povestise că unul dintre unchii lui pierise în felul ăsta, zvârcolindu-se în convulsii pe parchet şi împroşcându-şi familia cu jeturi de venin verzui. „Ochii îi ieşeau din cap şi nu mai recunoştea pe nimeni! îi precizase Billy, foarte mulţumit de el. După care a început să se golească şi prin partea de jos…”
Nu, Natura nu se lăsa cu docilitate văduvită. Se distra să le întindă capcane hoinarilor naivi, să facă în aşa fel încât o ciupercă otrăvită să semene cu una comestibilă. Mai mult ca sigur că povestea asta cu „dulceţurile casei” se va sfârşi rău. David, contrar adulţilor, prefera produsele de la supermagazin, ale căror etichete simpatice îi dădeau un sentiment de siguranţă. De exemplu, în compotul „O’Granny” fabricanţii puseseră o mulţime de chestii numite „conservanţi”, „antioxigen” care împiedicau marmelada să se strice. Erau, într-un fel, nişte medicamente care garantau buna conservare a produsului. În şmecheriile pe care le făceai singur, nu puneai nimic, şi David considera asta drept un fapt destul de neliniştitor.
De altfel, legumele pe care tati încerca să le cultive în grădină nu aveau gust bun. Prazul rămânea totdeauna galben, iar cartofii erau cenuşii şi mai tari decât piatra. Când mami se ambiţiona să-i transforme în piure, aveai impresia că mesteci ciment plin de cocoloaşe.
Dar Andy şi Isa se născuseră la ţară. Totdeauna detestaseră oraşele mari şi visau la locul lor natal ca la un paradis pierdut. Poate că această particularitate îi imuniza împotriva otrăvurilor Naturii. Cu siguranţă că făceau parte dintre acei oameni pe care un şarpe poate să-i muşte fără să le provoace vreo neplăcere. (David văzuse un film documentar despre un trib indian vestit pentru insensibilitatea membrilor lui la veninul şarpelui-cu-clopoţei. Se spunea că indigenii aveau obiceiul să-şi injecteze cantităţi infime de venin şi că aceste injecţii artizanale îi protejaseră, în cele din urmă, împotriva muşcăturii mortale.) Dar el, David, se născuse în inima unui oraş, era un copil al asfaltului şi al oxidului de carbon. Oare n-aveau să-l intoxice verdeaţa şi clorofila de care i se vorbea întruna?
― Când scoţi din mediul lui firesc un animal, acesta moare, îi spusese fără ocolişuri Billy Shonacker. E sigur că ţânţarii or să tabere pe tine cu miile şi că vei face trei sute şaizeci de alergii pe săptămână. Odată, când am fost la ţară, am adormit la umbra unui tufiş, şi când m-am trezit eram plin de bube.
Tati şi mami se întorceau în habitatul lor natural, dar el, David, pleca în exil. Mutarea însemna zborul spre o altă planetă şi simţea cum i se strânge inima la gândul că va părăsi „coşmelia”.

Trecând în revistă valizele şi cutiile ce aveau să servească la ambalarea lucrurilor familiei, băiatul găsise o cutie de biscuiţi plină cu fotografii vechi. Într-una din ele erau Andy şi Isa, ţinându-se de mijloc şi zâmbindu-i obiectivului. Mami avea în mână o formă de prăjituri, tati agita un ciocan mare. În spatele lor se zărea o banderolă pe care stătea scris: „Al 37-lea târg agricol de la…”
Andy şi Isa nu păreau mai puţin bătrâni decât azi, dar se simţea în ei ceva… mai luminos. În adâncul ochilor aveau o scânteie care acum dispăruse. Îi simţeai deschişi, încrezători.
David alergase la mama lui să-i arate fotografia. Mami lăsase imediat spălatul vaselor şi se aşezase pe un taburet. Apoi pusese, cu mare grijă, poza pe muşamaua care acoperea masa.
― Aici eram cu un an înainte de naşterea ta, murmurase ea, cu o voce ciudat de molcomă. La concursurile agricole. Tatăl tău fusese declarat regele ciocanului, iar eu câştigasem concursul pentru cel mai bun cofetar…
Din explicaţiile care urmaseră, David reţinuse că tati fusese declarat învingător la un concurs de bătut cuie. Concurenţii trebuiau să înfigă, lovind câte o singură dată -şi fără să îndoaie vreunul ―, cât mai multe cuie de dulgher. Proba cerea o îndemânare diabolică şi o mare forţă fizică, fiecare din cuiele cu pricina măsurând vreo zece centimetri. Tati bătuse două sute patruzeci, fără să-şi tragă sufletul, lăsându-i mult în urmă pe toţi ceilalţi concurenţi.
― Era nemaipomenit, explica Isa, cu privirea în gol. Trebuia să-l fi văzut cum lovea. Toc! Toc! Toc! Era frumos ca o maşină. Îşi prăvălea pumnul, şi cuiele dispăreau în miezul bârnei de stejar, de parcă ar fi intrat în unt.
Această evocare îl făcuse pe David să viseze. Aproape că vedea baletul ciocanului căzând cu putere şi smulgând câte o scânteie din floarea fiecărui cui. Mami făcuse prăjitura cea mai delicioasă din tot satul, datorită unei reţete secrete moştenită de la bunica ei.
„Bătrâna îi spunea prăjiturii ăsteia «momeala bărbatului», mărturisi Isa roşind. Pretindea că, de fapt, era vorba de o reţetă de vrăjit mascată, un fel de filtru de dragoste. Nu mai judeca prea bine, dar era atât de bună! A murit cu trei ani înainte de naşterea ta.”
Oricum ar fi, tati mâncase prăjitură vrăjită şi…
În urma acestei conversaţii, David păstrase fotografia la el, privind-o din când în când, cu senzaţia că trage cu ochiul la doi străini care se îmbrăţişau prin tufişuri. Şi simţea o ruşine difuză. E adevărat că, pe bucata de carton scorojit, mami era drăguţă. Drăguţă şi… cu faţa luminoasă. Tati părea un actor simpatic, dintr-un film cu liceeni. Tipul relaxat, care zâmbeşte tot timpul, chiar atunci când primeşte o directă la moacă. Pe faţa lui încă nu se zăreau ridurile din jurul gurii şi cele care îi încreţeau fruntea.
Ce se petrecuse în doisprezece ani? Plecare la oraş? Poate că pur şi simplu viaţa. Şomajul, munca pe ici pe colo… Poate că întorcându-se la ţară, tati şi mami se vor debarasa de carapacea de uzură care îi acoperea azi.
Tata îşi va instala un atelier într-una din sălile casei. Pe timp frumos, va lucra afară. Uneori va intra în pădure, cu toporul la umăr, să doboare un copac, iar David îl va însoţi. Îşi vor croi împreună drum prin hăţişurile dese, ca nişte exploratori, în căutarea copacului potrivit, nici prea tânăr, nici prea bătrân. După ce îl vor localiza, tati îşi va scoate cămaşa şi va începe să lovească cu toporul. Când trunchiul va scoate prima pârâitură care va anunţa căderea, David îşi va pune palmele în jurul gurii şi, va striga ca în filme, „Cade!” Da, va fi o expediţie frumoasă, un fel de vânătoare, de safari. Apoi vor porni ferăstrăul mecanic şi…
Tati va începe să confecţioneze tot felul de chestii de care nu-i va fi ruşine, lucruri utile: mese şi scaune în stil ţărănesc. Turiştilor le plăcea la culme acest gen de mărfuri. Era suficient să dai o anumită patină obiectelor, să le umpli cu pete false şi să le fasonezi cu sfredelul ca să le îmbătrâneşti. Când totul va fi gata, vor pune o pancartă pe drum: DE VÂNZARE MOBILE VECHI.
Totul va fi mai bine la ţară. Tati nu va mai da cu pumnul în masă. Mami nu va mai izbucni în plâns aşa, din senin.
― Mda, îi atrăsese atenţia Billy Shonacker. Dar ai să te plictiseşti al naibii de tot. Nu tu cinema, nu tu parc de distracţii, nu tu magazine de discuri. Vei fi forţat să te îmbraci ca un ţărănoi. Şi până la urmă o să capeţi şi blestematul lor de accent! Uuuaaauu! Teroare!
Această amintire îl făcu să salte nepăsător din umeri. Oricum, totdeauna dusese o viaţă austeră. Tati nu putea să sufere cinematograful şi televiziunea. Nu tolera decât radioul, deoarece cântecele îl ajutau să lucreze şi să ţină cadenţa. Uneori, mânuind rindeaua, fredona refrenul vreunei melodii la modă, cu o ciudată voce monotonă, atonală, care părea că provine de la un computer.
Mama nu se revoltase niciodată împotriva acestei vieţi lipsite de distracţii. Posomorâtă şi docilă, mami se metamorfoza o dată pe săptămână, duminica, atunci când se ducea la biserică. Numai atunci îşi părăsea hainele de corvoadă ― „haine de porcăreasă”, cum obişnuia să le spună ― şi scotea dintr-o valiză un taior albastru, o beretă mică şi împodobită cu violete şi o pereche de mănuşi de bumbac alb. Se pregătea îndelung, spălându-se, coafându-se, pudrându-se, înainte de a-şi îmbrăca hainele de ceremonie. Când, în sfârşit, părăsea camera, îmbrăcată în taiorul ei albastru, părea o străină, şi David se simţea de fiecare dată puţin cam intimidat. Cu biblia de domnişoară în mână, mami pleca spre Churche Avenue, fără a insista vreodată să fie însoţită. Tati dezaproba ceea ce el califica drept „sclifoseli” şi îi interzisese categoric nevestei sale să-l amestece în chestia asta pe fiul lor.
― Nu există rai, bombănea el după ce băuse. Nu e decât iad, peste tot. Trebuie să-ţi faci un loc cu pumnii, să calci peste ceilalţi dacă nu vrei să calce ei pe tine.
În fiecare duminică mami pleca fără a mai întoarce capul, subţirică şi seducătoare în taiorul ei demodat care o făcea să semene cu o stewardesă de prin anii cincizeci. Lui David i-ar fi plăcut să meargă cu ea. Nu ca să asiste la slujbă, pe care, la urma urmelor o bănuia foarte plictisitoare, ci ca s-o ţină de mână pe acea străină aproape frumoasă care lăsa în urma ei o mireasmă de colonie. I-ar fi plăcut ca Billy Shonacker să-l vadă mergând alături de acea femeie încă tânără, căreia pudra îi masca ridurile.
La ţară, mami nu va mai avea nevoie de pudră ca să reîntinerească. Vitaminele îi vor reda toată strălucirea de la douăzeci de ani. Da, vitaminele minunate despre care se vorbea în cărţi şi în ziare. Va mânca mere, fructe, muşcând din ele cu poftă, şi pielea ei va redeveni roză şi netedă. La ţară nu mai era nevoie de produse de frumuseţe, frumuseţea venea singură, o dată cu sucul de roşii. Chiar şi aerul era plin de vitamine.
Da, mutarea va fi benefică pentru părinţi, îi vor scoate din rutina în care vegetau de la instalarea lor în „coşmelie”. Ce pierdea David în urma acestei schimbări? Colegii? În afară de Billy Shonacker nu reuşise să se împrietenească cu nimeni. De altfel, chiar şi Billy nu era cu adevărat interesat decât de colecţia lui de animăluţe uscate. Nu vedea în David decât un spectator docil, prea puţin supărător şi gata să se extazieze cu uşurinţă în faţa ultimelor achiziţii. David nu-şi făcea nici o iluzie, ştia că Billy îl va uita imediat.
Îndată după semnarea contractului de închiriere au început şi pregătirile pentru mutare.
― Trebuie să facem o triere, hotărî tati. Nu luăm cu noi decât strictul necesar, prefer să începem de la zero.
Au golit şifonierele, comodele, pentru a înghesui hainele în cutiile de carton aduse de la supermagazinul vecin.
― Fii atent la gândaci, imploră mami. Să încercăm să nu-i luăm cu noi, ne-au împuţit destul viaţa.
În această împrejurare, David a fost promovat controlor-şef. Avea sarcina să verifice ca nici o insectă să nu se strecoare în cutele hainelor, apoi să închidă cutiile ermetic, cu bandă adezivă, pentru a împiedica orice pătrundere nepoftită.
― Sunt etanşe, mami, spunea el cu un ton de triumf de fiecare dată când termina de închis cu scotch o nouă serie de colete.
Tati hotărâse să renunţe la mobilele roase de carii. Nu avea destui bani să poată plăti transportul cu camionul şi le spuse alor lui că vor trebui să se mulţumească doar cu maşina lor pentru transportarea lucrurilor până la noua casă.
― Vom face mai multe drumuri, zise el. Oricum, e cât se poate de clar că va trebui să ne limităm la obiecte de primă necesitate; limpede?
Zicând aceasta, făcea, bineînţeles, aluzie la teancurile de reviste ilustrate îngrămădite de o parte şi de alta a patului lui David şi la revistele pentru femei pe care mami le răsfoia seara, aşezată într-un colţ al canapelei vechi.
― David, te-ai prins? insistă tati. Nu vreau să-ţi văd porcăriile de machete din plastic şi nici planorul stricat pe care ţi l-ai prins deasupra patului!
David aprobă încetişor. De data asta se şi temuse. Mutarea căpăta treptat înfăţişarea unui exod, semăna cu o fugă, în urma căreia părăseşti tot ce-a fost al tău, toate amintirile. Aşa se petreceau totdeauna lucrurile în filmele de război. Chiar şi aceste cuvinte, pe care tati le repeta de zece ori pe zi: „strictul necesar”, amintea într-un fel de recomandările unui căpitan în momentul naufragiului. „Coşmelia” era condamnată. Imediat ce vor da colţul străzii, casa se va nărui înghiţită de buruieni, precum un cargou cu coca spartă.
Au hotărât să ardă în mijlocul grădinii tot ce nu puteau să ia cu ei. Tati făcu praf, cât ai clipi, bufetele şi comodele, cu o bucurie răutăcioasă. Bucăţile de lemn constituiră un rug pe care David se văzu nevoit să-l alimenteze cu revistele lui ilustrate şi cu vechile machete neterminate.
― Poţi să păstrezi câteva, îi şopti mama, văzându-l cum se uita cu părere de rău la seria completă a aventurilor „Doctorului Schelet” (douăzeci şi cinci de fascicule aproape noi, obţinute în schimbul fotografiei cu dedicaţie a unui cântăreţ debutant!). Dar să nu-i spui tatălui tău.
Totuşi David nu mai regretă nimic când tati dădu foc la mormanul heteroclit care ocupa acum centrul grădinii. Între cele două imobile din cărămidă se ridica un fum negru şi dens, înecându-i pe derbedeii de pe acoperişuri. Un cor de obscenităţi salută această iniţiativă, şi în micul pătrat al grădinii începu să plouă cu sticle goale, obligând familia să-şi caute refugiu în interiorul casei.
― S-a sfârşit, zise tati frecându-şi mâinile, acum începem de la zero. Ne schimbăm viaţa.
În dimineaţa plecării, David se duse la Billy Shonacker să-şi ia rămas bun. Mutarea coincidea cu începutul vacanţei de vară, ceea ce îl scutea pe David de neplăcerea de a ateriza în cursul anului şcolar într-o scoală necunoscută.
Billy îl primi în camera lui, în mijlocul cutiilor de carton numerotate care conţineau diferitele specimene ale colecţiei sale. Pe pervazul ferestrei se usca o stea de mare care, deocamdată, degaja un miros de putrefacţie avansată.
― Singurul avantaj la ţară e că poţi procura, în mod gratuit, o mulţime de animale, zise Billy.
Păru că se gândeşte, apoi adăugă:
― N-ar fi rău dacă ai pune deoparte, pentru mine, toate animăluţele mai ciudate care îţi vor cădea în mână… Pentru colecţia mea.
Spunea asta aşa, pentru a-i da lui David iluzia că se vor revedea peste un anumit timp, dar David ştia că asta n-are să se întâmple. Mutările te despart de prieteni la fel de sigur precum moartea. Corespondezi o lună-două, pe urmă scrisorile se răresc. Nu prea mai ştii ce să scrii. Până la urmă se aşterne uitarea. David se mai mutase de două-trei ori înainte de a ajunge în „coşmelie”, şi pe atunci era mai mic, dar păstrase amintirea sfâşietoare a prieteniilor întrerupte, a despărţirilor insuportabile. De atunci avea grijă să nu se lege prea tare de nimeni.
Billy clipi încurajator.
― Haide, nu face mutra asta, îi zise el drept consolare, sunt sigur că ai să te distrezi. La ţară, fetele sunt al naibii de drăgăstoase, le excită natura. Până la toamnă, băftosule, ţi-ai pierdut fecioria!

Tati făcu două drumuri ca să care cutiile cu haine şi obiectele de bucătărie. De fiecare dată când se întorcea, maşina era mai plină de noroi decât un tanc a doua zi după marile manevre. „Coşmelia” se golea. Vocile răsunau ciudat în camerele goale.
― Dar acolo te-ai întâlnit cu cineva? întreba mami. Ai vorbit cu vecinii?
― Nu, mărturisea tati. Dar n-am avut timp să mă opresc. După ce ne vom instala, vom avea tot timpul să facem cunoştinţă.
― Nu pare un loc prea animat, obiecta mami. Şi dacă e un oraş-fantomă? Dacă nu mai sunt decât bătrâni…
Tati încerca s-o liniştească cum putea el mai bine şi îi înconjura umerii cu braţele lui noduroase.
― Haide, şoptea. Nu-ţi face sânge rău. Casa aia e un castel iar tu vei fi regina lui.

Maşina era atât de încărcată în ziua plecării, încât caroseria aproape că atingea de asfalt. David se strădui să nu privească înapoi când dădură colţul străzii. În momentul în care părăseau periferia oraşului, băiatul se întrebă ce se întâmplase cu leşul câinelui cu capul strivit şi dacă începuse să se usuce la soare.
― Iată un specimen frumos pentru cretinul de Billy Shonacker, îşi zise el în gând, muşcându-şi buzele. Voi încerca să i-l pun deoparte… doar dacă găsesc o cutie de chibrituri destul de mare pentru asta.
În acel moment, tati începu să cânte, şi David simţi cum dispare greutatea care îi apăsa pieptul.
O viaţă nouă. Porniseră spre o viaţă nouă.
Tati şi mami vor arăta altfel, totul va fi ca înainte, ca pe vremea concursurilor de prăjituri şi de bătut cuie, ca în fotografiile vechi, uitate în cutiile de biscuiţi. Mai bine, mai strălucitor. Luminos.

4

CÂND AJUNSERĂ la noua casă, soarele nu mai era prezent ca prima dată. Se făcuse întuneric, iar vântul, agitând crengile copacilor, producea un zgomot continuu care semăna cu vuietul unei mări dezlănţuite.
Deşi era abia amiază, luminozitatea devenise foarte slabă, iar în interiorul casei era aproape întuneric. Încercară zadarnic întrerupătoarele ― lustrele refuzau să se aprindă, şi fură nevoiţi să apeleze la două lămpi vechi cu petrol, luate „aşa, la întâmplare”.
Îşi îngrămădiră lucrurile în sala cea mare căreia lămpile nu reuşeau să-i lumineze toate cotloanele. După ce terminară de descărcat, hotărâră să viziteze proprietatea… şi îşi dădură seama că nu mai recunoşteau nimic.
― Parcă îmi amintesc că dormitorul era la stânga, îndrăznise mami. Iar în locul acesta nu era nici un culoar…
Tati se scărpină în cap, foarte mirat.
― Nu mai ştiu, mărturisi el. E atât de mare…
― Sunt sigură că am trecut prin faţa acestei uşi fără să ne dăm seama, insistă mami. E adevărat că e cam întuneric aici. Sper ca întreruperile de curent să nu fie prea frecvente, altfel va trebui să ne aprovizionăm cu lumânări!
David îşi aşezase mânuţa în mâna mamei sale. Fireşte, în faţa lui Billy Shonacker n-ar fi făcut asta, dar aici nu avea cine să-l vadă, nu-i aşa? (Chiar nimeni?)
Tati trebui să lovească cu umărul într-o uşă pentru a o forţa să se deschidă. De cealaltă parte se aflau trei-patru încăperi pline de mobile disparate, de bună seamă foarte vechi. Într-o cameră descoperiră chiar un pat cu aşternutul mototolit şi un scaun de spătarul căruia încă mai atârna o haină. Isa strâmbă din nas.
― E neplăcut, zise. Am impresia că sunt o intrusă. Cui aparţineau aceste lucruri?
― Cu siguranţă că au fost părăsite de locatarii dinaintea noastră, răspunse tati. Sau o fi vorba de o moştenire de care n-a catadicsit să se ocupe nimeni.
Li se mai întâmplase asta o dată. David îşi aducea şi el aminte. Se mutaseră în apartamentul unei bătrâne care murise cu puţin timp înainte. Dulapurile mai erau încă pline de hainele ei. În dulapul din bucătărie găsiseră chiar un rest de tocană într-o cutie de plastic. Mami îngrămădise totul într-un uriaş sac pentru gunoi şi dăduse prin apartament cu o soluţie dezinfectantă.
Stăteau nemişcaţi la picioarele patului, puţin cam năuciţi. Tati agita lampa, cuprins brusc de o stângăcie ciudată.
― Toate astea îţi lasă o impresie stranie, zise mami cu glas stins.
David se simţea şi el stăpânit, pe neaşteptate, de o stare bizară. Nu îndrăznea să întindă mâna şi să atingă lucrurile din jurul lui. Poate că locatarii dinaintea lor se vor întoarce să şi le ia? Şi vor fi revoltaţi din cauza urmelor lăsate pe stratul de praf?
Tati se scutură, risipind senzaţia de apăsare care punea stăpânire pe întreaga familie.
― Ce-ar fi să luăm ceva în gură? zise cu un ton de falsă veselie. La naiba! Trebuie să căpătăm puteri ca să despachetăm tot ce-am adus!
Bătură în retragere, poate că puţin cam repede, şi mami luă, în trecere, coşul cu sandvişuri pregătite chiar în acea dimineaţă. Ieşiră din casă şi se instalară la una dintre mesele de lemn ale căror picioare fuseseră adânc înfipte în pământ. David remarcă faptul că mulţimea de turişti care poposise pe acolo înaintea lor se străduise să lase peste tot urma trecerii ei. Lemnul mesei era plin de inscripţii săpate cu cuţitul. Cu ochii mijiţi de curiozitate, copilul descifră nume şi date care se înşirau pe scânduri ca nişte răni prost cicatrizate: Trevor şi Mary au fost aici; 25 august 1959; Lui Jane pentru toată viaţa…
Se aflau şi inimi străpunse de săgeţi, dar în general toate inscripţiile erau vechi. În mod limpede turiştii nu mai veneau acolo de foarte multă vreme. Data cea mai recentă nu trecea de 1972. Deodată se stârni vântul, răsturnând paharele de plastic cu oranjadă, golite pe jumătate. Acum cerul se făcuse aproape negru şi freamătul pădurii insuportabil.
― Vine furtuna, zise mami privind în sus. Poate ar fi mai bine să ne întoarcem înăuntru.
― Stai blând, zise agasat tati. Apa ne va spăla de spurcăciunile oraşului. Va fi ca un botez. Botezul naturii.
Muşca din sandvişuri arătându-şi dinţii, pentru a dovedi că aerul de la ţară îi făcuse poftă de mâncare. David făcu la fel, dar pâinea cu unt i se înghesuia în adâncul stomacului ca un ghem elastic. Copacii îşi agitau frenetic crengile, aşa cum soldaţii îşi ciocnesc armele deasupra capului pentru a-l înspăimânta pe duşman. Dacă mai puneai la socoteală drumul care şerpuia pe flancul colinei, pădurea încercuia în întregime casa. „De-o mai creşte aşa, îşi zise David, va năvăli peste drum, va închide cercul şi ne vom pomeni despărţiţi de lume cu totul.”
― Ce tot mormăi, întrebă tatăl.
― Nimic, mă uitam la copaci, inventă David. Par bătrâni.
În timp ce se prefăcea că îi admiră entuziasmat, privirea băiatului se târa la nivelul solului, localizând rădăcinile groase şi noduroase. Nu cumva uneori se mişcau, când nu se uita nimeni la ele? Imediat după aceea îi fu necaz pentru acest gând prostesc, dar o surprinse pe mami cu privirea îndreptată în aceeaşi direcţie, şi avu convingerea că şi ea se întreba acelaşi lucru. Se stârni vijelia, şi unul din paharele cu oranjadă se răsturnă pe pantalonii lui tati, care înjură. Mami se ridică grăbită şi îngrămădi, la întâmplare, în coş farfuriile de carton şi borcănelele cu condimente. Cu o mână îşi ţinea rochia pe care vântul cu o încăpăţânare feroce, voia s-o ridice.
― Hai, la treabă, suspină tati. Să terminăm cu despachetatul.
Reveniră în casă, unde acum domnea un întuneric desăvârşit, şi începură să desfacă pachetele. Nu vorbeau. În mijlocul tăcerii nu se auzea decât zgomotul provocat de ciocnitul veselei. La un moment dat, tati începu un cântec, dar vocea îi răsună atât de ciudat în sala goală, încât după un minut renunţă.
― David, zise mami, fă şi tu ceva. Du-te şi goleşte unul din şifonierele pe care le-am văzut mai devreme. Trebuie să ne agăţăm undeva hainele.
David înţelese că mama lui detesta această corvoadă şi că ordinul ei ascundea o implorare nerostită. Băiatul dădu din cap şi o porni pe culoar, cu intenţia de a localiza acea parte a casei care era încă plină de mobilele locatarului dinaintea lor. Când ajunse în acea încăpere, se simţi din nou cuprins de tulburare, ca şi prima dată.
Şifonierele enorme şi negre îl dominau cu statura lor ca nişte turnuri. Patul cu aşternutul răvăşit îl hipnotiza. Se apropie de el. Se aplecă şi zări fire de păr pe cearşaf şi pe pernă. Materialul degaja un miros de sudoare animală, pe care timpul nu reuşise să-l împrăştie. Haina aşezată pe scaun avea o croială veche, dar asta nu însemna mare lucru, ţăranii se îmbrăcau deseori cu haine demodate.
David luptă împotriva tentaţiei de a-şi strecura degetele în buzunarele bluzonului de pânză groasă. De ce ezita? Nu avea cine să-l vadă. Întinse mâna şi îşi aventură două degete în buzunarul stâng. Şi dacă ieşea un păianjen? Un păianjen sau un şobolan? Se dădu înapoi şi se lovi de colţul şifonierului. Din cauza şocului, una dintre uşi se deschise, lăsând să se vadă un rând de etajere pline cu haine îngrămădite în dezordine. Majoritatea erau rupte pe la cusături şi nu mai aveau nasturi. Toate puţeau a sudoare. David le aruncă pe pardoseală, apucându-le cu două degete.
În partea de jos a mobilei, David descoperi nişte cărţi pentru copii. Aventurile lui Timmy la grădina zoologică, la plajă sau la munte. O serie de mici albume, cu pagini lavabile, pe care le răsfoise şi el când era mai mic. Mai erau şi creioane colorate şi caiete de desen pline de mâzgăleli de copil. Pe prima pagină, puştiul desenase o casă înconjurată de copaci şi un soare splendid apărând dintre nori. Şi se mai vedea şi ceva care semăna cu o maşină şi nişte pachete pe care un bărbat cu membre aproximative părea că le descarcă.
Acest desen era repetat de nenumărate ori, dar, treptat, soarele devenea mai mic şi copacii mai mari. Interiorul casei era redat printr-un fel de labirint negricios, de o încâlceală apăsătoare. Pe ultimele pagini se etala un fel de om negru sau de animal ridicat pe labele din spate, al cărui cap ieşea în evidenţă prin doi ochi enormi şi roşii. Autorul acestor desene îşi mâzgălise cu atâta forţă schiţele, încât sfâşiase hârtia.
David azvârli caietul în fundul şifonierului. Mâzgăleli de copil! Ar fi vrut să dea peste ceva mai interesant. De exemplu, nişte soldăţei. Sau o navă interstelară. O cască de astronaut… Îşi dorea o cască de astronaut.
Ridică, resemnat, din umeri şi se întoarse în sala cea mare, unde părinţii lui se agitau cu mişcări mecanice, cu feţele lucind de sudoare. Le spuse că debarasase şifonierul, dar nimeni nu-i dădu vreo atenţie. Tati îşi scoase tricoul, să se lupte cu lăzile, şi sudoarea curgea pe el şiroaie. Mami îşi suflecase rochia până mai sus de coapse, ca să poată lucra mai comod, în genunchi, şi, de unde stătea acum, David putea să-i zărească triunghiul alb al chiloţilor. Băiatul îşi întoarse privirea stingherit.
― Po’ să v-ajut? încercă el, dar nici de data asta nu păru să-l audă cineva.
Andy şi Isa respirau greoi degajând un miros de adult, alcătuit din tutun şi subsuori jilave, din bere şi deodorant ieftin.
― Voi face inventarul mobilelor, propuse David. Şi un plan. Ne va trebui aşa ceva, dacă nu vrem să ne rătăcim.
Ezită o secundă, apoi adăugă:
― Şi o să-mi aleg camera.
Era cam un fel de provocare făcută înadins, dar tati parcă nici n-o auzise. Mami alinia ceştile de cafea pe podea, numărându-le cu glas scăzut. Şuviţe de păr i se lipiseră de obraji din cauza transpiraţiei. De fiecare dată când ajungea la capătul unui rând, mama lui o lua de la început, ca să verifice că nu s-a înşelat. David se întreba de ce era atât de preocupată de numărul ceştilor de cafea, pentru că oricum nu primea niciodată pe nimeni! Băiatul preferă să se îndepărteze. Lumina lămpii făcea să danseze pe pereţi umbre mari şi diforme, adâncind dezagreabil trăsăturile mamei sale. Şi deodată păru mai bătrână, altfel… străină.
David se repezi, cu o lanternă în mână, pe primul culoar întâlnit. Altădată, când locuia în „coşmelie”, dorise din toate puterile să-şi aibă camera cât mai departe de cea a părinţilor lui. Asta, fireşte, ca să nu-l deranjeze nimeni, ca să poată asculta radioul sau să citească liniştit, cuibărit bine între perne, dar şi pentru a nu le mai auzi certurile… sau gemetele pe care le scoteau uneori, în toiul nopţii. Azi, când acest lucru devenea realizabil, nu mai era atât de sigur de dorinţa lui de singurătate. Culoarele îi păreau prea lungi, prea numeroase sau prea întortocheate. Fir-ar să fie! Îţi venea să faci semne cu creta pe pereţi şi să pui tăbliţe indicatoare la fiecare intersecţie. „Pentru bucătărie, urmaţi direcţia nord/nord-vest. Pentru baie…”
Dar măcar exista baie?
Aruncă o privire la ceasul său cu busolă şi îşi dădu seama că timpul zburase cu o rapiditate uimitoare, şi că probabil afară se făcea noapte. Ai fi zis că îi luase ore în şir frunzărirea cărţii de colorat şi inventarul şifonierului, deşi avea impresia că aceste acţiuni nu duraseră decât vreo zece minute. Constatarea îl tulbură; hotărî să se întoarcă. Să fi aţipit fără să-şi dea seama?
În sala cea mare, tati şi mami dormeau, lungiţi direct pe podea. Andy cu faţa în jos, Isa pe spate. Părea că le e tare cald şi transpirau din abundenţă. Mami îşi desfăcuse nasturii de sus ai rochiei, şi sudoarea îi curgea între sâni. Respira repede, cu gura deschisă, ca un bolnav care are febră. David se lăsă în genunchi şi o atinse. Avea pielea fierbinte şi globii oculari se agitau frenetic sub pleoapele închise. Tati gemea înăbuşit, scrâşnind din dinţi. Din când în când, unghiile lui zgâriau podeaua, cu un zgomot de cretă care alunecă pe suprafaţa unei table de şcoală.
„Sunt bolnavi, îşi zise David. Au mâncat ceva veninos… Fructe poate. Bace din tufişurile din jurul casei. Ştiam eu… natura e periculoasă.”
Trecu printr-un moment de mare panică, apoi ascultă de glasul raţiunii. Părinţii lui nu erau bolnavi, pur şi simplu dormeau. Fuseseră răpuşi de oboseală, de efectul conjugat al berii şi al zăpuşelii dinaintea furtunii.
În schimb lui îi era mai degrabă frig între zidurile acelea cenuşii, iar încăperea mare în care dormeau părinţii îi părea la fel de puţin caniculară ca un frigider. Foarte mirat, băiatul se duse să-şi ia un pulover din teancul de haine scoase din colete. În ciuda tuturor eforturilor, nu reuşi să găsească pe jos nici o cutie de bere goală. Somnul în care căzuse tatăl său nu era deloc somnul beţiei. Îi veni să-l scuture, dar renunţă imediat. Pentru a se încălzi, cără în sală lăzile rămase pe culoar. Se pregătise, din cauza greutăţii lor, să le târască pe pardoseală, dar descoperi cu stupoare că putea să le ridice fără nici o dificultate, ca şi când conţinutul lor s-ar fi uşurat în mod misterios.
„Măi, să fie! şopti el. Ăsta-i efectul vitaminelor. Iată-te mai puternic decât puţă ăla de Superman!”
Glumea ca să-şi stăvilească tulburarea, dar îşi vedea mâinile apucând fără nici o greutate lada pe care scria „Scule” şi ridicând-o de parcă ar fi fost goală. Numai că era plină. Înăuntru se auzeau zdrăngănind sculele lui tati, toate şmecheriile alea din metal care atârnau o tonă: dălţi, rindele, ciocane…
David se deplasa ca în vis, cu mintea toropită, sprijinind de piept lada uriaşă. I se părea că ar fi putut, fără mari eforturi, să salte pe umăr automobilul breack al familiei şi să plece cu el fluierând uşor, hamal supradotat, capabil să jongleze cu zece piane.
„O iau razna, constată cu un râs nervos. În sandvişurile cu ton fusese LSD. Sunt în plină criză halucinatorie, cum spun ziariştii. E tare plăcut! Dave, e tare plăcut!”
În urmă cu doi ani auzise o poveste asemănătoare. Un bolnav se distra injectând acid lisergic în checurile cu fructe de la supermagazine. Nişte puşti se smintiseră la cap, şi fusese nevoie să-i închidă la nebuni până când mintea avea să le revină cu picioarele pe pământ. Acum se întâmplase aceeaşi chestie. Mami cumpărase, fără să-şi dea seama, peşte drogat, şi…
Cără o altă ladă, şi mai grea decât cea dinainte. Avea impresia că e cu mult mai uşoară ca de obicei. Corpul lui era uşor ca fulgul, şi avea convingerea că, dacă şi-ar fi făcut o dată vânt, ar fi sărit până la tavan. Se simţea ca un astronaut călcând pe solul unei planete unde forţa gravitaţiei era foarte mică. Se spunea că pe Lună un simplu salt te propulsa la o înălţime de zece metri şi că trebuia să te mişti cu multă prudenţă dacă nu voiai să-ţi iei zborul.
Întinse braţele. Ceva îl atrăgea, îl purta în sus. Mâinile lui îşi pierduseră toată greutatea, era uşor ca o pasăre.
Ciuperci, cu siguranţă că în pădurea asta creşteau ciuperci halucinogene. Dar nu mâncase decât sandvişuri, nişte felii de pâine amărâte, pe care fusese întinsă maioneză din tub. Sau cumva… puseseră ceva în maioneză şi…
Plutea în derivă prin casa învăluită în beznă. Deodată se pomeni în camera plină de mobile. O secundă, i se păru că haina uitată plutea lin deasupra scaunului şi că picioarele şifonierului greu nu mai atingeau solul. Totul dură doar cât ai clipi din ochi, dar David nu putea să scape de convingerea că într-adevăr zărise picioarele şifonierului stând nemişcate la doi-trei centimetri deasupra pardoselei. Închise ochii, apoi îi deschise. Şifonierul se sprijinea din nou pe podea…
„E de ajuns un bobârnac ca să-l faci să decoleze, îi şopti o voce interioară. Haide! împinge-l puţin şi-l vei vedea urcând spre tavan ca un balon.”
Dar stătea nemişcat, cu braţele lipite de-a lungul corpului, refuzând să comită ceva care l-ar fi făcut să cadă în nebunie. Respira cu greutate şi inima îi bătea cu putere. Spaima se amesteca în mintea lui cu euforia.
Totul nu era decât un vis. În momentul ăsta dormea în sala cea mare, împreună cu părinţii lui, frânt de oboseală, cu capul sprijinit de o ladă cu veselă prea grea pentru puterile lui. Şi deodată avu o inspiraţie. Cretinul acela de Billy Shonacker îl prevenise totuşi! Cum putuse să uite? Era oxigenul! Oxigenul din aer care îi răscolea neuronii. Nu fusese obişnuit cu o astfel de puritate, cu o lipsă de poluare atât de mare. Organismul lui, obişnuit cu oxidul de carbon şi gudroanele uzinelor, reacţiona prost, se ambala, scăpa hăţurile. Piloţii cunoşteau foarte bine acest fenomen, această beţie a altitudinii care îi făcea să-şi piardă judecata. Nu trebuia să fie îngrijorat, totul avea să revină la normal imediat ce trupul său va depăşi momentul critic al curei de dezintoxicare, imediat ce sângele i se va curăţa de otrăvurile oraşului.
Se aşeză, cu băgare de seamă, pe un scaun. Lanterna din mână i se stinsese şi totuşi în cameră domnea o lumină difuză, fără ca David să-şi poată da seama de unde provine. Ridică privirea spre fereastra îngustă. Afară era întuneric beznă. În mod normal, încăperea aceea lipsită de electricitate ar fi trebuit să fie cufundată în întuneric. Numai că băiatul distingea obiectele din jurul lui, învăluite într-o strălucire verzuie, amintind de acele fenomene de fosforescenţă naturală care se pot observa în unele grote.
Miji ochii, hotărât să nu se mai mire de nimic. Ceva scânteia la căpătâiul patului, o şopârlă de lumină verde, un zig-zag desenat pe tapet precum semnul lui Zorro. David se ridică încetişor de pe scaun. Acum trebuia să se caţere pe pat, şi lucrul ăsta îi era teribil de neplăcut. În momentul când puse genunchiul pe aşternut, se pomeni copleşit de o duhoare de animal sălbatic. Un miros urât, de paie îmbibate de urină, care îi amintea de o vizită la grădina zoologică şi de cuşca acelui tigru în faţa căreia dorise neapărat să se oprească. Fusese sufocat de acelaşi miros. Paie tocate, îmbibate de urină. Dar şi duhoarea puternică, insuportabilă a excrementelor de carnivor îmbuibat cu carne crudă. Aici nu era nici un animal sălbatic, ci numai o saltea ― probabil o saltea de păr ―, pe care se tolăniseră ani de-a rândul nişte corpuri nespălate.
Se târî pe cearşafurile scorţoase, spre căpătâiul patului. Deasupra pernei, şopârla strălucea ireală. De fapt nu era decât o fâşiuţă de tapet smuls, o ruptură deschisă în tapetul de pe perete. Între marginile rănii puteai pipăi suprafaţa aspră a pietrei, şi însăşi această piatră strălucea, luminând încăperea, ca un vierme strălucitor.
Surprins, David mai ridică puţin hârtia, sfâşiind tapetul cu flori mari şi naiv desenate. Sub acoperământul îngălbenit, pietrele zidului scânteiau de parcă ar fi fost luminate din interior. Această luminiscenţă învăluia camera într-o strălucire acvatică, absolut inexplicabilă.
Poate că era vorba de mucegai. Sau de un fenomen de radioactivitate. Se spune că radiumul străluceşte în întuneric… Unii licheni au proprietatea de a…
Mintea lui David rătăcea la întâmplare, răscolind printre amintirile lecturilor şi ale imaginilor din filme documentare. Pentru că, nu-i aşa, trebuia să existe o explicaţie.
Tocmai când voia să se tragă înapoi, degetele lui atinseră uşor gaura plină de praf a unui crater situat chiar deasupra pernei. În centru se afla ceva tare şi rece. David râcâi cu unghiile, apoi îşi scoase briceagul şi îi desfăcu limba mare. După un minut, reuşi să scoată din zid o bilă de metal turtită. Un glonţ. Un glonţ care îi strălucea în căuşul palmei. Dar nu era un lucru de mirare, de vreme ce casa fusese teatrul unor lupte între indieni şi colonişti. Nu era decât un glonţ printre atâtea altele. Un vestigiu fără mare importanţă. Dezamăgit, strânse trofeul în pumn. Lumina verde care ieşea din rupturile tapetului pâlpâia într-un ritm hipnotic. Băiatul se îndepărtă, trăgându-se înapoi.
„Dacă ai trece prin faţa unei oglinzi, îşi zise el, ţi-ai zări, prin carne, scheletul, ca la radiografie.”
Şi pe culoar fosforescenţa se strecura prin rupturile din tapet. În anumite locuri, lumina pulsa cu ardoarea curgerii unui metal în stare incandescentă. David băgă de seamă că nu-şi mai simţea vârfurile degetelor. Toate părţile trupului său care atinseseră zidul aveau terminaţiile nervilor moarte, complet anesteziate. Se muşcă de arătător, fără să reuşească să simtă nici cea mai mică durere. Carnea era tare ca lemnul, insensibilă şi rece. De altfel, tremura tot, pătruns de un frig insuportabil, care îi îngheţa oasele.
Porni împleticindu-se şi ajunse în sala cea mare. Aici, din cauza lămpii, nu se puteau distinge efectele fosforescenţei, dar gravitaţia se micşorase şi mai mult de când el ieşise din încăpere. Ceşti şi farfurii din porţelan fin pluteau la întâmplare, la câţiva centimetri deasupra solului, împinse de curenţii de aer care şerpuiau pe sub uşi.
Tati şi mami dormeau mai departe, prăbuşiţi într-un somn cataleptic. Transpirau din abundenţă şi încercaseră să-şi dea jos hainele de pe ei, de parcă acestea nu i-ar fi lăsat să respire. Mami îşi coborâse până la şolduri partea de sus a rochiei şi îşi desfăcuse sutienul care plutea lin deasupra pieptului ei. David îşi frecă faţa. Dacă voia să nu moară îngheţat, trebuia să-şi procure fără întârziere o pătură.
Numai cu o simplă atingere deplasă un cufăr enorm, plin până la refuz. Greutatea bagajelor era aproape nulă. Când deschise capacul, cearşafurile şi prosoapele ţâşniră afară ca nişte păsări captive şi începură să plutească la înălţimea unui om. Dar David nu mai avea timp să se minuneze în faţa acestor miracole.
Se înfăşură într-o pătură în carouri şi porni spre ieşire. Când, în sfârşit, atinse cu picioarele iarba din prag, senzaţia ciudată de plutire se risipi şi îşi simţi deodată toată greutatea. Afară era cald şi apăsător. Stelele scânteiau pe cerul senin. Luna arunca asupra luminişului o strălucire care colora în negru frunzele copacilor.
David se târî până la masa de lemn pe care încercaseră zadarnic să mănânce cu câteva ore în urmă şi se lăsă pe bancă. Răcoarea ierbii ude trecea prin pânza tenişilor.
„Nu s-a întâmplat nimic, îşi repeta el. A fost doar un moment de oboseală. Va trebui să uiţi toate astea şi să nu spui nimănui, dacă vrei să nu ajungi la ţicniţi. Totul s-a întâmplat numai din cauza oxigenului. Billy Shonacker te prevenise. Un intoxicat de oraş nu-şi găseşte, în doi timpi şi trei mişcări, locul la ţară. Va trebui să te obişnuieşti şi să ai răbdare. Treptat, te vei vindeca, da, te vei vindeca…”
Respirând cu prudenţă, băiatul îşi lăsă capul pe braţele îndoite. După cinci minute dormea.

5

TATI ÎL TREZI, scuturându-l cu putere de umăr. Se făcuse ziuă, şi o ceaţă uşoară plutea la nivelul solului, acoperind picioarele lui David.
― Dumnezeule, a dormit afară! gemu mami. Uită-te, Andy, pătura e udă de rouă.
― Nu e rău deloc să se călească, glumi tati. Prin urmare, soldat, făceai de gardă?
David îşi îndreptă spatele. Îşi simţea braţele şi umerii amorţiţi şi îl durea fundul de atâta stat pe lemnul tare al băncii. Tati îi răvăşi părul. Părea bine dispus. Făcu vreo câţiva paşi spre pădure, respirând adânc, ca sportivii de la televizor. Nemişcat, cu faţa spre copaci, se izbi în piept cu amândoi pumnii, aşa cum fac gorilele, şi încercă să imite strigătul lui Tarzan.
― Termină cu maimuţărelile, protestă mami. Iar tu, Dave, du-te să te schimbi, ai hainele ude, ai să te îmbolnăveşti.
David încuviinţă şi o porni spre casă. Se simţea moale de tot şi cu capul înceţoşat. Înţepenit mai tare decât o santinelă la capătul unei nopţi de veghe forţată. Când intră în sala mare, îşi stăpâni un reflex de teamă, dar totul era în ordine. Nici un şifonier nu plutea deasupra solului. Ceştile şi farfurioarele stăteau pe pardoseală, aliniate ca la paradă. Îşi scoase hainele, strănută şi se grăbi să-şi tragă pe el un pulover uscat.
„Am avut un moment de rătăcire”, îşi zise privind în jur cu coada ochiului. „Un moment de rătăcire”, aşa spuneau în general tipii prin ziare, după ce-şi descărcaseră revolverul în inspectorul de la controlul impozitelor.
David cunoscuse la şcoală copii care se drogau, precum Perdito Perez, care trăgea pe nas o porcărie de diluant dintr-o pungă de hârtie transformată în inhalator provizoriu. Uneori, Perdito îşi pierdea minţile, avea halucinaţii. Pretindea că scheletul agăţat într-un colţ al sălii de ştiinţe naturale îi făcea semne şi clămpănea din fălci în chip ameninţător. Într-o zi încercase să prăjească o broască la un bec Bunsen. O broască vie…
În clasa lui se şoptea că mirosul diluantului era pe cale să-i ramolească creierul şi că nu peste mult timp va fi închis la nebuni. David nu se dedase niciodată unor chestii de acest gen, aşa că îi venea greu să-şi explice imaginile ciudate care îl asaltaseră în cursul nopţii trecute. Poate că erau rodul imaginaţiei sale prea bogate. Citise undeva că artiştii au halucinaţii. Auzise de Edgar Poe şi de corbul lui, „Nevermore”, de acel autor francez, Maupassant, care îşi întâlnea dublura la fiecare colţ de stradă. Poate că era şi el ca ei, un „geniu blestemat”.
De altfel, psihologul şcolii îl încurajase să-şi descarce preaplinul clocotului imaginativ printr-o activitate creatoare: pictura, benzile desenate, teatrul. Dar pe David nu-l tenta nimic din toate astea.
Termină cu îmbrăcatul şi ieşi din casă. Tati şi mami făceau mare tărăboi, râzând. Andy o prinsese pe Isa de mijloc şi o învârtea ca în comediile muzicale.
― Opreşte-te! Eşti nebun! se plângea mami, dar se simţea că protesta doar aşa, de formă.
Se aşezară la masa de lemn, şi mami îi mângâie obrazul lui David, zâmbind.
― Ai dormit cu capul pe masă, zise ea, şi uite că una din inscripţii ţi s-a imprimat pe piele.
David îşi duse instinctiv mâna la maxilar şi simţi conturul unui fel de cicatrice nedureroasă.
― Ce scrie? întrebă.
Tati se apropie şi strâmbă din nas.
― E scris invers, ne-ar trebui o oglindă, îl tachină el. Dar sunt sigur că e o vorbă urâtă; şi, dacă nu ţi se şterge, ai să rămâi aşa cu ea toată viaţa. O să fii poreclit „perete de privată”…
Şi izbucni în râs, mulţumit de gluma lui. Mami întoarse spre el o privire severă, muşcându-şi buzele ca să nu pufnească şi ea. David se prefăcu a-i găsi gluma nemaipomenit de hazlie. Hotărât lucru, părinţii lui nu erau normali la cap în dimineaţa asta!
Mâncară prăjituri şi băură lapte călduţ. Mami atrase atenţia că proviziile se epuizau şi că bucătăria trebuia repusă cât mai repede în stare de funcţiune. Imediat după micul dejun reveniră cu toţii în casă pentru a face curăţenie în oficiu. În lumina dimineţii, camerele păreau mai puţin sinistre decât prima dată. Tarta de cenuşă era tot pe masă, dar tati o făcu să dispară într-o pungă de gunoi, fără să-i acorde nici cea mai mică atenţie. Gestul avu un efect benefic asupra lui David. Poate că acorda importanţă unor obiecte lipsite de interes. Rămânea blocat asupra unor detalii cărora afurisita lui de imaginaţie le conferea dimensiuni exagerate şi…
Într-o zi, după ce înghiţise o bucată de sugativă îmbibată cu acid, Perdito Perez începuse să se uite ţintă la o pată mică de cerneală de pe un caiet. Pretindea că e mare cât un ocean şi că vede acolo corăbii de piraţi luptându-se între ele. Îşi mijise ochii şi citise numele navelor scrise cu vopsea pe fiecare proră, apoi începuse să descrie hainele piraţilor, armele şi motivele ornamentale care împodobeau mânerele pistoalelor… La sfârşit, făcuse o criză de nervi, convins că era pe cale să se înece în pata de cerneală. A trebuit să fie dus la infirmerie.
După ce tarta de cenuşă ajunse la pubelă, David începu să răsufle mai uşurat. Toată dimineaţa îşi ajută părinţii să pună bucătăria în stare de folosinţă şi să cureţe frigiderul care avea un miros închis. Tata pretindea că fusese stocat în el un somon preistoric, al cărui miros greu provocase până la urmă fuga turiştilor. Se distrară grozav, transformând fiecare corvoadă într-un fel de joacă. Dar punctul culminant fu atins când încercară să aprindă maşina de gătit enormă, care ocupa tot peretele din fund. Tati răsucea manetele, prefăcându-se a fi un căpitan de vapor care dă ordine sălii maşinilor.
― Eliberaţi parâmele. Un cart înainte! striga el în gura mare, dând drumul la gaz.
Mami scăpără un chibrit şi îl apropie de maşina de gătit. Urmă o explozie care îi umplu de funingine. Într-o secundă se pomeniră negri din cap până în picioare, în timp ce bucătăria se umplea de un fum cumplit.
― Ce-or fi fript în ea, un urs cu blană cu tot? se miră mami.
Fură nevoiţi să facă curent pentru a aerisi încăperea. Ceva mai târziu, tati confecţionă, din pungi de hârtie, pălărioare cum aveau bucătarii francezi şi îl declară pe David ajutor de bucătar. Toţi trei arătau mai murdari decât nişte cărbunari. Ustensilele agăţate de-a lungul pereţilor erau acoperite cu un strat gros de grăsime neagră, pe care degetele alunecau fără să reuşească să le apuce.
― Ăştia nu spălau niciodată vasele? se revoltă mami. Ne-am mutat într-un cuib de ţigani. Sunt sigură că frigeau animale cu pielea şi cu blana pe ele.
Pe la prânz se opriră să-şi tragă sufletul. David se aşeză pe un taburet, lăsând ochii în jos de fiecare dată când tati se apropia de mami să-i dea un pupic pe gât. Niciodată nu-şi văzuse părinţii atât de relaxaţi, aşa de dispuşi să facă haz de surprizele neplăcute ale vieţii cotidiene.
Pe vremea „coşmeliei”, explozia maşinii de gătit ar fi provocat o dramă, reproşuri reciproce, o scenă însoţită de palme şi lacrimi. Aici totul de petrecuse într-o veselie. „Te-ai crede într-unul din acele seriale idioate unde toată lumea se iubeşte”, îşi zise David în gând, frecându-şi de pulover mâinile negre. În mod ciudat, această constatare îndepărtă brusc impresia de mulţumire sufletească pe care tocmai începuse s-o aibă. Se simţi pe neaşteptate „defazat”, în afara situaţiei. Părinţii lui îi părură deodată la fel de îndepărtaţi ca nişte actori fără consistenţă, care se agitau pe ecranul unui televizor. La fel de falşi.
Făcu o strâmbătură. Ce mai inventau iarăşi? Erau fericiţi, atâta tot, uşuraţi că scăpaseră de „coşmelie”, că se vedeau stăpânii unei case mai mari decât un castel. Dar angoasa nu voia să-l părăsească, ghemuită în golul stomacului, ca o plăcintă prea grasă care te „apasă” neplăcut. Dar dacă tati şi mami jucau teatru în faţa lui?
Ideea îi ţâşni în minte cu o forţă ameţitoare. Niciodată nu-şi văzuse tatăl atât de glumeţ, atât de îndrăgostit. Începând de dimineaţă avea impresia că urmărea un cuplu de liceeni puşi pe şotii, care se tachinau şi se sărutau tot timpul. Era… prea mult. Prea mult într-un timp atât de scurt. Îşi miji ochii şi îi observă cu atenţie pe Andy şi pe Isa, pe ascuns, fără să surprindă nimic cu adevărat revelator.
― Toată lumea la baie! decretă mami. Eu nu le dau de mâncare cărbunarilor. Cei care vor dori un sandviş, mai întâi vor trebui să-şi dea jos jegul.
Cu un pas autoritar, mami luă conducerea micii trupe pe care o duse la sala de baie. Când pătrunse în încăperea pardosită cu plăci, David crezu că de uimire o să-i cadă falca.
Sala de baie era o adevărată sală, nu o cămăruţă unde te loveai de chiuvetă. Mare cât o sală de gimnastică, adăpostea trei căzi şi cinci-şase cabine de duş. Într-un colţ se lăfăia un fotoliu de frizer şi o întreagă trusă de maşini de tuns cu dinţii ruginiţi. Oglinzi mari, concave, putându-se roti în orice direcţie, însoţeau chiuvetele din marmură roz. Tati fluieră uşurel printre dinţi.
― Am descoperit-o în dimineaţa asta, în timp ce voi dormeaţi ca sultanii, zise mami, punându-şi mâinile în şolduri. Am curăţat totul ca să vă fac o surpriză şi am dezinfectat instalaţiile sanitare. Ştiţi că sunt trei wc-uri la fiecare etaj?
― Vrei să spui că sunt trei private? insistă tati, venindu-i greu să creadă.
― Da, răspunse mami, şi alte trei cabine de toaletă.
― Dar de ce trei căzi în aceeaşi încăpere? întrebă David.
― Ei! Pentru ca locatarii să se poată supraveghea reciproc, bineînţeles, glumi tati. Să nu se înece vreunul dacă i s-ar pune un cârcel. Presupun că profesorul de nataţie se instala în fotoliul bărbierului, cu o lunetă, şi îi supraveghea pe toţi.
― Termină cu prostiile, i-o tăie mami, prefăcându-se că îl ceartă. Acum ne facem curaţi.
Şi îşi scoase rochia, trăgând-o peste cap fără să se preocupe de prezenţa fiului ei. David rămase încremenit. Cunoştea pudoarea legendară a mamei sale care, spre deosebire de mama lui Billy Shonacker, nu se plimba niciodată în combinezon sau în pijama prin casă. Dar fără să dea nici o atenţie acestei minuni, tati deschisese robinetele de la căzi, lăsând apa să curgă cu presiune. Când mami îşi scoase chiloţii, David se întoarse cu faţa spre perete. Din fericire, aburul umpluse încăperea şi ascundea tulburarea băiatului. Tati se debarasase de pantaloni şi de chiloţi, apoi sărise în apă chiuind ca un adolescent.
― Ca la un hotel de lux, zise el lungindu-se în cadă. Nu-mi mai lipsesc decât trabucul şi ziarul financiar.
David se închise într-una din cabinele de duş. Niciodată până atunci părinţii lui nu dăduseră dovadă de atâta impudoare. La şcoală se spunea că mama lui Stevie Malloy făcea nudism pe o plajă din California, că aceea a lui Marshall Colson era chelneriţă topless într-un bar de pe marginea şoselei, iar despre tatăl lui Maxie Leyton se pretindea că participă la concursuri de culturism, cu corpul dat cu ulei, aproape în pielea goală, cu sexul ascuns într-o husă din piele de leopard… Tati şi mami nu semănau deloc cu ei. David nu-i surprinsese niciodată într-o ţinută prea „uşoară”. Educaţia primită la ţară făcuse din ei nişte pudici exageraţi, care răsuceau de două ori cheia în broască atunci când intrau la baie să se spele. Mami îşi ascundea chiloţii ca să-i usuce. Sutienele la fel. Şi iată că, brusc…
Deschise robinetul duşului, dar nu pe cel care trebuia, şi fu gata să se opărească. În spatele lui, Andy şi Isa făceau tămbălău, stropindu-se reciproc.
Când ieşi din cabină, băiatul trebui să facă un efort uriaş pentru a nu remarca pubisul negru al mamei sale, care alcătuia o pată pe apa plină de spumă. Sări la halatul lui vechi şi uzat şi se înfăşură în el.
― Cred că la un moment dat s-a încercat transformarea clădirii într-un stabiliment termal, zise tati, ieşind din cadă. Dar e prea izolată, şi amatorii n-au venit niciodată.
David se prefăcea că priveşte oglinzile care măreau. Una dintre ele îl arăta o imagine monstruoasă a profilului său stâng. Mami chicoti sub asaltul altui pupic.
Dumnezeule mare! Doar n-au să înceapă să se pipăie?!
Se îmbrăcară cu haine uscate, blugi şi tricouri, în timp ce Isa le arunca pe cele murdare într-una din căzi.
― La haleală! strigă tati. Ce meniu avem?
― N-a mai rămas mare lucru, repetă mami. Mâine va trebui să coborâm în sat după provizii.
Improvizară nişte gustări, cu un anumit spirit de economie. Frigiderul nu avusese încă timp să facă gheaţă, şi apa gazoasă era călduţă. După masă, tati anunţă că îşi va face siesta pe peluză. Mami îl aprobă.
― Eu voi da o raită prin pădure, zise David. N-am fost niciodată într-o pădure adevărată.
― De acord, răspunse mami. Dar să nu mănânci nimic. Ştii că unele fructe sunt apetisante dar otrăvitoare?
― Ştiu, făcu David, suspinând.
Era nerăbdător să se îndepărteze de casă, să fie singur pentru a-şi pune ordine în gânduri.
― Du-te, băiete, îi zise tati culcându-se pe iarbă. Dacă o să cazi într-o cursă, trage trei focuri în aer, ăsta va fi semnalul.
David se prefăcu a râde şi le întoarse spatele. Doamne! Niciodată nu se mai simţise atât de tulburat, din ziua când descoperise că fetele din clasă se chiorau la el pe fereastra infirmeriei în timpul vizitei medicale!
Ajuns aproape de liziera pădurii, auzi din nou chicotitul prostesc al Isei şi strânse din dinţi. Tati şi mami îi făceau brusc impresia că sunt doi străini, şi se simţea în postura unui copil care tocmai fusese adoptat. Se scutură să-şi alunge gândurile fără logică şi o luă la fugă spre liziera pădurii. Imediat fu surprins de spaţiul îngust dintre trunchiuri. Aproape că era nevoit să se întoarcă într-o parte pentru a se putea strecura printre copaci.
„Sunt un naufragiat, începu el să inventeze. Am ajuns pe o plajă necunoscută şi trebuie să pornesc în explorarea insulei…”
Înaintă cu stângăcie, lăsând în urmă luminişul. În imaginaţia lui, casa nu mai era decât o epavă uriaşă, eşuată pe peluză, acoperită deja de iarba de mare…
Foarte repede se pomeni lac de năduşeală, înaintarea dovedindu-se foarte dificilă. Trecerea era atât de îngustă încât umerii i se agăţau de scoarţa aspră a trunchiurilor. Pe sol, rădăcinile încâlcite ţesuseră un covor noduros pe care călcai poticnindu-te tot timpul. Pământul degaja un miros de sevă şi humus, învăluindu-l într-o răsuflare jilavă şi apăsătoare. Înainta într-o parte, cu un umăr înainte, cu mâinile întinse. De câteva ori se poticni de trunchiuri lipite care formau un adevărat zid de netrecut, fiind obligat să le ocolească. Frunzişul de deasupra capului filtra lumina făcând astfel să stăruie o penumbră verde-albăstruie. Acum avea faţa şi degetele pline de sevă lipicioasă. Picioarele lovite îl purtau la întâmplare, strivind ciuperci care pulverizau o ceaţă cu parfum de mucegai. Se rezemă cu spatele de un copac, obosit, cu muşchii coapselor contractaţi din cauza efortului. Îi era frică să se uite în spate şi să nu mai zărească luminişul. De ce se încăpăţânase să meargă atât de departe? Şi de cât timp tot mergea aşa? Îi veni să strige după ajutor, dar îi fu teamă că ai lui îl vor socoti o curcă plouată. Murea de sete şi avea o mare ciudă pe el că nu se gândise să ia o ploscă de camping.
Arăta ca o pădure smintită! Era de mirare cum putuseră să crească atâţia copaci pe o fâşie atât de mică de teren. Să fi fost pământul colinei chiar atât de fertil?
După ce-şi trase sufletul, se hotărî să-şi continue explorarea. Sub tălpile lui terenul se înclina într-o pantă abruptă. Ar fi fost o glumă bună să coboare până la poalele colinei şi s-o urce din nou venind pe drum… Da, era o strategie grozavă, în orice caz mai puţin penibilă decât perspectiva unei întoarceri care l-ar fi obligat să facă din nou slalom printre trunchiurile prea apropiate.
Gâfâia, cu gura uscată de efort. Acum rugii împletiseră printre copaci o barieră fibroasă de sârmă ghimpată. Mărăcinii îi agăţau pantalonii, sfâşiindu-i gambele şi coapsele. Trebuia să se deplaseze cu mâinile ridicate ca să mai scape, cât de cât, de muşcătura lor.
Începea să-l cuprindă panica, şi gura îi tremura spasmodic. Jocul nu mat avea nimic agreabil. În felul ăsta te rătăceai în pădure şi erai descoperit, la topirea zăpezii, uscat ca o mumie. La naiba! Începea să-i fie frică, dar panta, din ce în ce mai abruptă, îl ducea la vale. Sărea de la un copac la altul, vătămându-şi umerii şi coastele la fiecare şoc. Rugii îi sfâşiaseră pantalonii şi îi zgâriaseră gleznele care acum sângerau. „Dacă ai să cazi într-o cursă…” spusese tati. Dumnezeule! Păi căzuse într-o cursă, dar nimeni n-ar fi putut să-i vină în ajutor dacă n-ar fi sosit călare pe un buldozer şi în fiecare mână cu câte un ferăstrău mecanic! Unde era casa? Probabil că foarte departe în urma lui. Noaptea avea să-l surprindă în mijlocul pădurii, închis între trunchiuri. Îşi suci glezna şi căzu cu capul înainte într-un tufiş de rugi. Atunci văzu totemul…
Durerea dispăru instantaneu. Unul dintre copaci fusese sculptat în aşa fel încât să i se dea aspectul unui animal cu o morfologie greu de precizat. Stâlpul, crestat adânc, era, până la jumătate, acoperit cu muşchi. Între urechile animalului-fetiş era înfipt un corn de lună în primul ei pătrar. David se ridică încet, cuprins de o spaimă amestecată cu admiraţie. Avea intuiţia că se afla în faţa unui totem adevărat, nu a unui fals, făcut în atelier cu ferăstrăul electric pentru a-i înşela pe turiştii naivi.
Ar fi băgat mâna în foc că stâlpul se găsea acolo de câteva secole. O dovedeau crăpăturile lemnului, găurile săpate de viermi, miile de răni ale statuii. Prin urmare nimeni nu coborâse până aici. Nici un arheolog. Nici un ghid. Oboseala şi frica se risipiseră ca prin minune. I se păru că puţin mai departe zăreşte alt totem. Un totem cu un corn de lună inversat. Ambii stâlpi aproape că dispăreau în desişul rugilor şi era aproape imposibil să te apropii pentru a-i atinge. David încercă să se strecoare printre trunchiuri.
Cu un plesnet îngrozitor, din pământ ţâşni ceva ce proiectă în toate sensurile fragmente de muşchi şi de lemn, atingând uşor pieptul copilului care se aruncă instinctiv înapoi. Inima îi bătea cu putere. Recăzu în mijlocul rugilor, în timp ce nişte fălci gigantice de oţel se închideau la cincizeci de centimetri de el, stârnind în jur un praf de rugină…
Băiatul rămase stupefiat, neîndrăznind să mai mişte nici măcar un deget. În faţa lui se afla o cursă pentru coioţi, dar mărimea ei era neobişnuită. Două fălci zimţate de oţel, acţionate de un resort care se declanşa la o simplă apăsare. Un arc dublu din fier, cu dinţi mai periculoşi decât ai rechinului. Cursa avea o rază de aproape un metru. Dacă nu s-ar fi declanşat din întâmplare, fălcile ei i-ar fi prins pieptul sfărâmându-i sternul şi coastele, tăindu-l în două…
David gâfâia prăbuşit între rugi. Era conştient că îşi udase pantalonii din cauza spaimei prin care trecuse, dar nu-şi putea lua ochii de la cursa gigantică pe care rugina o acoperise cu o crustă roşiatică. Ce declanşase resortul? Poate vibraţiile. Poate o bucată de lemn aruncată din întâmplare. Un lucru era însă sigur: cursa se afla acolo de multă vreme… de ani şi ani de zile, dacă ţineai cont de grosimea stratului de rugină care acoperea fălcile. Dar cine o făcuse? Poate nişte vânători profesionişti? Şi ce fel de animal voiau să prindă? Poate un urs? David se ridică parcă cu încetinitorul şi se rezemă cu spatele de un copac. Dacă l-ar fi prins fălcile de metal…
La dracu! Capul i-ar fi sărit cât colo, secţionat la baza gâtului de dinţii maşinii. O rază de un metru… O cursă fabricată pentru o sălbăticiune colosală. Apucă o creangă groasă şi răscoli cu ea iarba de jur împrejur. Lovea în dreapta şi în stânga, cu impresia oribilă că se deplasa pe un câmp minat. Nu avea deloc chef să facă pe cercetaşul. Deodată se opri. Zărise printre rugi dinţii unei alte curse. Tot perimetrul părea „minat”, de parcă s-ar fi dorit instalarea unui adevărat baraj defensiv. David îşi şterse cu poalele tricoului sudoarea care îi picura de pe faţă. Începea să înţeleagă! Totemurile îi furnizaseră explicaţia pe care o căuta.
Fermierii din împrejurimi fixaseră cândva, demult, aceste curse împotriva indienilor. Pentru a-i împiedica să părăsească dealul unde, după toate probabilităţile, se instalase tribul lor. Dacă avea dreptate, maşinile ucigaşe zăceau acolo de două secole, cu gurile deschise, în aşteptarea prăzii. Oricare muzeu de antropologie ar fi plătit scump să intre în posesia lor!
Se aşeză pe vine. Excitaţia îi alunga din nou frica. Descoperise un sanctuar neviolat, vestigiile unei lupte aspre şi inumane pe care timpul nu reuşise s-o dezamorseze. Dar nu putea să rămână acolo, să aştepte să-l prindă noaptea. Cum s-ar fi mişcat în întuneric, ameninţat de capcane de după fiecare copac? Făcu mai mulţi paşi, cu nervii încordaţi la maximum. Lumina începuse deja să scadă, probabil că se făcuse aproape şase. Se uită la mână şi constată că îşi uitase ceasul în baie. Când ajunse la al doilea totem, descoperi a treia cursă… strâmbată şi distrusă, de parcă un animal enorm s-ar fi zbătut acolo să scape de dinţii de oţel. Fălcile îndoite atârnau inerte deasupra resortului rupt. Ceva se prinsese în cursă, ceva pe care capcana de oţel nu îl putuse reţine. Un animal destul de puternic pentru a o forţa şi a o rupe. Un urs? Nu părea plauzibil, deoarece în regiunea aceea nu existaseră niciodată urşi.
David mai coborî câţiva metri, lovind mereu cu băţul în desiş. De câteva minute avea senzaţia că este observat. Nervii, încordaţi la maximum, îl aduseseră într-o stare capabilă să perceapă cea mai fină mişcare. O privire străină îi provoca mâncărimi în ceafă, dar băiatul ezita să întoarcă capul. Îi veni să strige: „Ştiu că eşti acolo”, dar îşi muşcă buzele în momentul în care cuvintele erau gata să-i iasă din gură. Mai departe, terenul părea „curat”, fără surprize. Când avu certitudinea că trecuse definitiv de centura de curse, David se întoarse brusc pe loc.
Preţ de o secundă zări silueta goală şi lucitoare a unui băiat ascuns după ramificaţia unei crengi. Un indian… Un indian nu mai mare decât el, cu trupul plin de cicatrice tribale şi desene războinice. Părul uns cu grăsime îi era prins într-o coadă lăsată pe spate, iar sexul îi dispărea într-o mică husă peniană din bambus. Totul dură doar cât ai clipi din ochi. În clipa următoare silueta dispăruse înghiţită de acoperişul de frunze.
David trânti o înjurătură. Păstra pe retină imaginea unui cap osos şi felin, cu buze violacee. Cu trăsături aspre şi îngrijorătoare.
După câteva minute, ajungea la poalele colinei. Din trei paşi mari trecu dincolo de liziera pădurii şi căzu în genunchi, pe un câmp de ovăz. Avea hainele leoarcă de transpiraţie. Acum nu-i mai rămânea decât să caute drumul în serpentină şi s-o pornească spre casă. Se făcea noapte, şi nori negri se înghesuiau la orizont, undeva deasupra satului.
Avu nevoie de o jumătate de oră ca să ajungă acasă. Nimeni nu-l întrebă ce făcuse în tot acest timp şi, printr-un reflex pe care nici el nu şi-l explica, hotărî să nu spună nimic.
Era vlăguit şi murdar. În timp ce mami pregătea ultimele sandvişuri, băiatul se duse să facă un duş în sala de baie enormă de la parter. Apa călduţă dizolvă praful şi sângele, aţâţând mâncărimea provocată de zgârieturi. În timp ce se ştergea, David privi de câteva ori în direcţia ferestrei, aşteptându-se parcă să vadă apărând faţa plină de cruzime a tânărului indian cu buze violete.
― La masă! trâmbiţă mami, venind până în prag. Am terminat ultima cutie de pateu. Dacă tatăl tău nu se hotărăşte să coboare mâine în sat, va trebui să dăm cu banul ca să stabilim pe care dintre noi îl vom mânca.

6

ÎN NOAPTEA ACEEA dormi foarte prost, chinuit de coşmaruri sângeroase, în care curse de oţel pocneau fără încetare, mutilând indienii care trăiseră altădată pe colină. Vedea dinţii de fier apucând mâini, picioare. O indiană care strângea lemne se rostogolea pe sol, tăiată în două de maşina infernală, un copil alergând după un câine era decapitat, un…
În ciuda spaimei stârnite de aceste imagini cumplite, nu reuşi să se trezească, întorcându-se de pe o parte pe alta, prizonier al somnului. Cursele continuau să clănţăne, fălci ruginite ascunse sub covorul de frunze uscate. Un indian se zbătea în spasmele morţii, cu colţii metalici ai cursei înfipţi în stern. Resortul scrâşnea, continuându-şi mişcarea de tracţiune, apropiind cu încăpăţânare cele două părţi ale dispozitivului, asemenea unei guri care se închide. David auzea cum pârâie oasele cuştii toracice şi carnea care se deschidea dând la iveală un noian de vâscozităţi interne…
Când se trezi, puţea a sudoare iar inima îi bătea greoi în piept. Îşi aminti că în ziua aceea familia cobora în oraş, şi începu să spere că această vizită îi va alunga gândurile negre. Serviră un mic dejun sărăcăcios în bucătăria care încă mirosea a funingine grasă. Mami împărţi ce mai rămăsese dintr-un pachet de biscuiţi uscaţi, pe care reuşiră să-i înghită de bine de rău, cu ajutorul ultimelor picături de sirop de arţar de pe fundul unei sticle. Îi ameninţa foametea. David descoperi, în oglinda de la baie, că era tras la faţă şi avea cearcăne din cauza oboselii.
„Asta nu-i o faţă pentru vârsta mea!” bombăni el stropindu-şi ochii cu apă rece.
― Plecăm! strigă în gura mare tati, din dosul uşii. Autobuzul pentru Ţărănoaia din Vale pleacă peste zece minute.
David se şterse şi străbătu repede culoarul. Imediat ce trecu pragul, înţelese că nu era ceva în ordine. Părinţii lui stăteau încremeniţi în mijlocul peluzei, ca statuile din parc, uitându-se în sus, cu o mare uimire întipărită pe feţe. Cineva scrisese nişte inscripţii pe faţadă. Nişte inscripţii cu litere mari şi dezgustătoare care spuneau: „Căraţi-vă de-aici, căcănarilor!” sau „Plecaţi să vă împăiaţi în altă parte, labagiilor!”
Mai rău decât atât, cineva îşi făcuse nevoia pe capota maşinii şi urinase pe scaune prin geamurile laterale rămase întredeschise. David îşi vârî capul între umeri, pregătindu-se pentru criza, demnă de temut şi care avea să înceapă imediat, a tatălui său. La dracu! Nu voia să vadă asta. Tati ar fi fost în stare să ia o bâtă de base-ball, să coboare în oraş şi să spargă toate vitrinele de pe strada principală. O dată, crăpase dintr-un singur pumn parbrizul unui tip care, trecând pe roşu, fusese gata să dea peste David. Tipul accelerase cât ai zice peşte.
― Oh! făcu mami.
― O glumă de copii nerozi, zise cu blândeţe tati. Probabil că anexaseră casa ca teren de joacă, şi sosirea noastră îi deranjează.
Mirat la culme, David îşi înălţă gâtul, uitându-se pe rând la Andy şi la Isa.
― Nişte puşti cam grosolani, confirmă mami.
― Nu trebuie să le purtăm pică, zise tati, punându-şi ochelarii de soare. O reacţie de respingere e inevitabilă la început, dar peste câteva săptămâni totul va merge strună.
Lui David pur şi simplu nu-i venea să creadă. Tati îşi turnase valium în cafea sau ce păţise? De ce nu se înfuria? Aştepta cumva ca o bandă de tipi să iasă din pădure să-l ungă cu catran şi să-l dea de-a dura prin fulgi?
― O să curăţ imediat, zise mami. Nu trebuie să dăm prea mare importanţă unor astfel de lucruri.
În timp ce se ducea să aducă cârpa şi găleata, tati deschise portierele. În interiorul maşinii, mirosul de urină încălzită de soare era insuportabil. David îşi vârî furios mâinile în buzunare.
― Când trăiam la ţară, mi se întâmpla şi mie să fac măgării de felul ăsta, comentă tati. Era de ajuns să apară unul străin, ca să nu-mi placă de mutra lui. Îmi luam prietenii şi îi băgam broaşte moarte în cutia de scrisori sau în carafa cu lapte. Prostii de puştani!
David se agita stingherit. Mama se întoarse cu un burete, mănuşi de cauciuc şi dezinfectant. Curăţatul maşinii îi luă o jumătate de oră.
― Haide, să uităm toată chestia asta, zise tati, aşezându-se la volan. Trebuie să le arătăm acestor oameni că suntem o familie respectabilă şi cinstită şi că am venit aici să trăim în linişte.
Şi spunea toate astea zâmbind. Zâmbetul lui era mare, frumos şi sincer, ca al acelor tipi care propovăduiesc, prin supermagazine, cuvântul Noului Iisus, încercând să-ţi dea cu forţa o biblie rescrisă de un guru cu un nume imposibil de pronunţat.
Mami se aşeză lângă el. Acum maşina puţea a dezinfectant. David se gândea că inscripţiile de pe faţadă n-or să dispară chiar aşa de uşor. Automobilul porni în jos pe pantă. Mami fredona un cântec religios. În dimineaţa aceea purta o rochiţă scurtă, cu bretele, şi îşi pieptănase părul pe spate ca o coadă de cal. Coafura o făcea să semene cu o adolescentă.
― Începem chiar să ne bronzăm, constată ea examinându-şi braţele.
Maşina ajunse la poalele colinei şi intră pe drum. David vedea cu teamă cum se măreau casele satului.
„Îi vom întâlni pe urmaşii celor care au pus cursele, îşi zise el. Strămoşii acestor tipi au fabricat cu mâinile lor porcăriile alea capabile să taie un om în două. Nişte debili mintal! Asta e: am venit să locuim într-un sat de debili mintal!”
Mâinile aşezate pe coapse îi transpirau pe măsură ce se apropiau de primele construcţii. Intrară pe strada principală. Casele din scânduri alternau cu clădirile din cărămidă roşie. Erau multe verande şi perdele cu flori la ferestre. În general, magazinele păreau bine întreţinute şi vitrinele erau curate. David lăsă să-i scape un suspin de uşurare. Se aşteptase la un fel de oraş-fantomă, cu barăci dărăpănate, un sat de la capătul lumii, populat de idioţi cu bale la gură, de urmaşii execrabili a trei generaţii de incesturi îndârjite.
Tati parcă maşina în piaţă şi coborî. Mami zări imediat băcănia cu vitrină, în pragul căreia un bărbat gras, legat cu un şorţ alb, părea că face de pază.
― Bună ziua, zise tati scoţându-şi ochelarii negri. Sunt Andy Sarella şi aceasta e familia mea. Tocmai ne-am instalat în casa de pe colină. Vrem să trăim şi să muncim aici. Cred că va trebui să ne întâlnim destul de des.
Bărbatul gras le adresă un zâmbet de bun venit care semăna mai mult cu o strâmbătură, dar David observă că evita cu grijă mâna întinsă de tati.
― Mă cheamă Isa, zise mami, iar acesta este fiul nostru David.
Zâmbea de parcă ar fi făcut reclamă la o pastă de dinţi, iar sânii fără sutien i se bălăbăneau sub rochie.
― E o regiune frumoasă, insistă tati. Atâta verdeaţă…
De bună seamă că băcanul se dezgheţa cam greu. În ciuda zâmbetului comercial, ochii îi rămâneau duri şi feroci, şi ai fi zis că plini de dezgust. Poate era şocat de faptul că mami nu avea sutien.
― Ce pot să fac pentru dumneavoastră? zise el după câteva clipe.
Imediat Isa se porni să citească lista de cumpărături iar conversaţia deveni o enumerare monotonă care avea cel puţin meritul că umplea tăcerea.
― Pot să dau o raită pe-afară? întrebă David trăgându-şi tatăl de cămaşă.
― Bineînţeles, îi răspunse tati, suspinând. Trebuie să-ţi întâlneşti şi tu viitorii prieteni.
David ieşi din magazinul în care plutea un miros greţos de mezeluri. Avea nervii atât de încordaţi, încât simţea cum îi bâţâie picioarele. Mda, fabricanţi de capcane. Oameni duri, cruzi. Probabil că hotărâseră de comun acord această strategie înspăimântătoare: încercuirea indienilor cu o reţea de maşini infernale, instalând în jurul colinei o frontieră de resorturi şi de dinţi. Ţărănoi vindicativi şi fără să stea mult pe gânduri, de care trebuia să te fereşti…
David porni pe strada principală, cu mâinile în buzunare, încercând să ia un aer degajat. Avea presentimentul amar că îi va fi greu să-şi facă prieteni aici. Va suferi din pricina lor, asta era sigur. Tati vorbea complet aiurea când îşi închipuia că avea să-şi facă amici.
Pe când trecea prin faţa unei căsuţe din piatră roz, băiatul zări primul grilaj, ascuns de un oblon. Înţelese că era suficient un gest pentru a-l lăsa în jos şi a astupa complet spaţiul ferestrei. Era un grilaj cu gratii mari, care se intersectau. Se încruntă şi începu să privească atent fiecare casă. În jurul lui, toate ferestrele erau prevăzute cu grilaje închise cu lacăt. Uşile caselor păreau ciudat de voluminoase. Prea groase? Se apropie de o verandă plină de flori şi zări nişte buloane mari, de jur împrejurul uşii. La dracu! Era o uşă blindată! O adevărată uşă de închisoare, pe care se mulţumiseră s-o vopsească în culori vii. David îşi înghiţi saliva îngroşată de praf.
Acum mergea mai repede, dând ocol grupurilor de case. Pe celelalte feţe ale clădirilor, grilele erau încă închise, prinse solid în cadrul ferestrei. Echipată astfel, fiecare casă semăna cu o închisoare sau cu un azil de nebuni. Toate uşile erau din oţel şi se simţea în arhitectura caselor dorinţa de a reduce la maximum deschiderile. În realitate oraşul era format dintr-o juxtapunere de mici fortăreţe machiate cu vopsea roz sau albă şi împodobite cu muşcate.
David se opri ameţit. În faţa lui se aflau atelierele unei fierării mari, de unde se auzeau lovituri de ciocan. O grămadă de gratii, dungate încă de urma albastră a flăcărilor, se răceau sprijinite de un zid. Erau acolo destul de multe pentru a echipa toate celulele unei închisori de stat, şi se putea spune despre ele că fuseseră concepute ca să reziste cel puţin la eforturile unor ocnaşi deosebit de forţoşi.
Un jet de scântei ţâşni din străfundurile hangarului, ca un avertisment. David bătu repede în retragere. În curtea unei case văzu un coteţ de păsări ale cărui bare aşezate în cruciş formau o cuşcă inviolabilă. Pui năpârliţi se plimbau ţanţoşi în mijlocul acelei închisori în care ţi-ai fi imaginat mai curând un tigru sau o gorilă. Să fi fost vulpile de prin partea locului chiar atât de feroce? David îşi trecu mâna peste faţă. Transpira mult şi respira greu. Un câine se apropie în spatele unui grilaj, arătându-şi colţii. Era plin de cicatricele unor răni cusute grosolan de o mână nepricepută.
„Un câine de luptă, îşi zise David. Ca acela care ne-a atacat zilele trecute…”
Lupte de câini, asta părea să fie una dintre distracţiile celor care puneau curse. Oamenilor din oraşul acela le plăcea sângele. În schimb străinii nu erau prea agreaţi. Se forţă să se mişte din loc, căci ghici că e urmărit pe furiş. Perdelele se mişcau în spatele ferestrelor cu grilaj. Poate cumetrele începuseră deja să-şi telefoneze una alteia: „I-aţi văzut pe oamenii ăia? Pe puştiul care îşi bagă nasul peste tot şi pe maică-sa care sare cu sânii pe bărbaţii noştri?”
Puţin mai departe, un muget îi semnală prezenţa unui grajd. În aer plutea un miros de bălegar şi de paie umede. Întoarse capul şi văzu staule închise cu grilaje înalte de peste doi metri. Nu mai era un grajd, ci o grădină zoologică! O grădină zoologică destul de solidă ca să adăpostească o turmă de rinoceri!
Se apropie de barieră cu răsuflarea tăiată. Vacile care se mişcau în penumbră erau şi ele pline de cicatrice şi de răni vechi. Multe aveau coarnele rupte sau despicate. Suturile aproximative care şerpuiau pe pielea lor dădeau impresia unor animale scăpate din tumultul sângeros al unei coride şi aduse acolo în convalescenţă.
Dar era o prostie! Nu se făceau coride cu vaci de lapte. Şi din nici un rodeo animalele nu ieşeau sfâşiate de la cap până la coadă…
Cu siguranţă că felul în care erau închise le făcea să-şi piardă minţile, şi se aruncau peste gratii încercând să-şi recapete libertatea. Nu, asta era şi mai stupid decât restul.
Regiunea era plină de lupi, şi de coioţi, şi de lincşi iar aceste fiare sălbatice se strecurau în oraş după căderea nopţii… Dar distanţa dintre gratii nu era destul de mică pentru a opri un coiot. Ar fi fost destul ca acesta să se ghemuie la nivelul solului pentru a se strecura printre găurile gratiilor.
David simţea cum îl cuprinde durerea de cap. Oraşul ăsta semăna cu o grădină zoologică, dar şi cu o închisoare. Aici toată lumea trăia în cuşcă, atât animalele, cât şi locuitorii. Se hotărî să se întoarcă la maşină. Părinţii lui, cu braţele încărcate de plase cu provizii, flecăreau cu doi bărbaţi în pragul băcăniei. Primul, gras şi chel, purta o stea de şerif aproape ştearsă. Nu avea pe el uniforma, ci o salopetă peste care îşi trăsese o scurtă cum se purta în armată. Transpira abundent şi degaja un miros de grajd. Al doilea, mai slăbuţ, cu părul cărunt dat cu briantină, avea întru totul aerul unui preot. Nici unul nu zâmbea.
Tati ţinea un mic discurs de prezentare. Răceala celor doi nu părea să aibă vreun efect asupra lui. Mami stătea puţin mai în spate, cu capul aplecat într-o parte, poziţia ei fiind cât se poate de graţioasă şi… uşor provocatoare. Având în vedere înălţimea lui, preotul probabil că putea să-şi arunce de sus privirea în decolteul ei, şi ideea asta îl agasă pe David.
― Colina, mormăi şeriful. Un loc cam ciudat pentru a te instala acolo. Copacii atrag trăsnetul, nu vi s-a spus? Au mai fost deja accidente… turişti făcuţi cenuşă.
― Probabil că subsolul e plin de minereu de fier, zise preotul. E posibil ca acest magnetism să atragă fulgerele. Dar, fireşte, agentul imobiliar nu avea nici un interes să vă spună asta.
― E un loc frumos, zise cu blândeţe tata.
― Un osuar, vrei să spui, îl corectă şeriful. Pe vremuri, în jurul casei s-au dat o sumedenie de lupte. Pământul e plin de cadavre de soldaţi şi indieni. Toată această putreziciune dă vigoare copacilor.
― Aerul e atât de curat, zise mami. Se respiră atât de bine!
― Îmi amintesc că unul dintre locatarii dinainte, săpând în grădină, a scos din pământ un craniu de om, debită cu un ton savant preotul.
Dar spusele lui nu reuşiră să alunge zâmbetul cu care se înarmaseră Andy şi Isa.
― Acesta este fiul meu, David, zise tati. Pentru el va fi un teren de joacă nemaipomenit. David, prezintă-te şerifului Bartlow şi reverendului Hossecker.
David întinse mâna şi zări pe braţul şerifului o rană lungă, cu marginile ciopârţite.
― Bună dom’le, zise el.
― Salut, băiete, ai dat o raită prin oraş?
― Da, răspunse David. De ce aveţi gratii la toate ferestrele?
Cuvintele îi scăpaseră înainte de a fi avut timp să se abţină. Bartlow şi Hossecker schimbară o scurtă privire, şi mirosul de sudoare pe care îl degajau deveni, brusc, şi mai înţepător.
― Din cauza bandelor de motociclişti, zise şeriful. Puşlamale care devastează totul în calea lor. Trec prin oraş o dată sau de două ori pe an şi fac o sumedenie de distrugeri.
Îl privi pe tati în adâncul ochilor şi adăugă:
― S-au întâmplat şi nişte chestii urâte cu câteva cupluri tinere care au căzut în mâinile lor. Unii de la oraş, care se instalaseră mai de-o parte, fără să ştie. Mai ales femeilor le-a venit greu să-şi revină, mă înţelegi, nu?
David îşi încleştă maxilarele. Ţărănoiul ăsta gras îl considera un mucos? De parcă n-ar fi fost în stare să se prindă că fetele fuseseră supuse unui viol colectiv!
― Aici domneşte un calm înşelător, îi murmură pompos preotul. Să ştii că regiunea asta a rămas destul de primitivă…
― În locul dumitale, eu aş căuta ceva mai puţin izolat, insistă şeriful. Spre Calumet Point sunt locuri mai drăguţe şi vin şi mai mulţi turişti.
― Mulţumesc, zise tati, punându-şi din nou ochelarii. Dar cred că o să ne placă aici. Şi apoi, nu trebuie să umbli numai după lucruri uşoare, nu-i aşa, domnule reverend?
Hossecker făcu o strâmbătură. Nu era ras, şi o barbă albă şi deasă îi acoperea bărbia.
David luă pachetele aşezate jos. Apoi se hotărî să-i mai înfigă o banderilă.
― Toate vacile sunt rănite, zise el. Şi câinii la fel.
Bartlow făcu un pas înapoi.
― Pe coline sunt fiare sălbatice, răspunse el. Noaptea se strecoară în oraş.
― Fiare sălbatice, repetă Hossecker, şi vru să-şi facă semnul crucii, dar se reţinu aproape imediat.
Mami deschisese portbagajul. Îngrămădiră în el proviziile, în timp ce tati îşi lua rămas bun de la interlocutorii lui. Ceva mai târziu, pe când pornea motorul, tati murmurase:
― Oameni simpli, dar sinceri, mie-mi place asta.
Mami zâmbi şi îşi aşeză pe nas nişte ochelari negri.
― Caută să ne pună la încercare, zise ea. Va trebui să le merităm încrederea.
David se ghemui pe bancheta din spate, printre plasele cu alimente. Îi venea să-şi apuce părinţii de păr şi să-i zgâlţâie ca să le treacă pofta de zâmbit ca nişte idioţi. La dracu! Totul mergea prost, chiar nu-şi dădeau seama?
― Animale feroce, bande de golani, violuri! izbucni el. Vi se pare distractiv?
― Scumpule, zise mami, întorcându-se să-l mângâie pe obraz, aşa era şi-n oraş, de ce să ne alarmăm?
― Ai şi uitat de drogaţi, de şobolani, de gândaci? glumi tati. Şi de zăbrelele pe care le instalasem la ferestrele de la parter?
La ieşirea din oraş, David avu o tresărire. Cineva stătea în pragul fierăriei. Un băiat cu pieptul gol şi şorţ de piele, cu mâinile înnegrite de cărbune. Purta părul prins la ceafă în formă de coadă de cal, şi faţa lui felină avea buze violete.
Era indianul… Indianul întrezărit în pădure, numai că azi nu purta chestia aia caraghioasă de sălbatic, ci îşi ascundea fundul într-o pereche de blugi cârpiţi la genunchi.
Privirea lui dură era îndreptată spre maşină, iar mâinile înfipte în şolduri îi scoteau în evidenţă muşchii lungi ai braţelor. Chiar şi de la distanţa aceea se puteau distinge perfect cicatricele care îi barau pieptul. Cinci tăieturi lungi, verticale, care îi brăzdau pielea mată ca nişte dâre umflate.
― Ai văzut? triumfă mami. Feciorul de la fierărie e un indian!
― Asta dovedeşte că nu sunt rasişti, zise tati cu o mulţumire insuportabilă. Eram sigur că sunt nişte oameni cumsecade.
― Ne detestă, zise David. Câtă vreme vom rămâne aici, nu voi avea niciodată prieteni.
― Dragule, nu fi atât de suspicios, zise mami suspinând. Du-te la drugstore cu un teanc de reviste ilustrate şi vei vedea cum or să dea buzna toţi ţărănaşii de-aici.
„Reviste ilustrate! exclamă furios David în sinea lui. Nu zău! Mi-ar trebui cel puţin o roabă de cărţulii pline de măscări, asta da!”
În timp ce maşina se îndrepta spre colină, băiatul încercă să-şi adune în minte elementele culese. Fiare sălbatice, şeriful amintise de fiare sălbatice care trăiesc pe colină. Ar trebui să nu mai fie încrezător ci să facă de strajă şi să nu mai doarmă cu uşa descuiată. Îşi aminti deodată de cursa strâmbată, descoperită între totemuri. Poate că fusese un grizzly. Un grizzly bătrân, care ieşea din când în când din bârlogul lui. Cu siguranţă că mirosurile de bucătărie îi vor atrage spre casă. Într-o bună zi, se va năpusti în luminiş, în timp ce familia se va afla instalată prosteşte la masa de lemn. Ce masacru va fi!
Fireşte, tati avea o puşcă veche, dar nu se mai slujise de ea de ani de zile. Iar muniţiile, înghesuite în fundul unei cutii, trăseseră atâta umezeală, încât nu mai erau bune de nimic. David asudă tot, dându-şi, brusc, seama că uşa casei nu era blindată şi că nici una dintre ferestre nu avea gratii. În casă putea să intre oricine. Un motociclist drogat la culme şi cu sula sculată sau o fiară sălbatică pornită în vagabondaj, arătându-şi printre buzele răsfrânte şirul dublu de colţi mai tari ca oţelul! Tati şi mami erau inconştienţi, stupid de relaxaţi. De-a dreptul debili!
Dacă ar fi încercat să-i prevină, nu l-ar fi ascultat. La ţară, creierul li se ramolise, şi erau pe cale s-o dea pe hippie, ca tipii aceia care pleacă să crească capre şi să facă brânză la dracu în praznic, unde până la urmă crapă de foame şi de frig.
David trebuia să-i protejeze, împotriva voinţei lor, poate chiar să instaleze un sistem de alarmă. Cu sfori întinse între ţăruşi şi cutii de conserve s-ar fi putut înconjura casa, plasând-o în centrul unui dispozitiv care ar produce un vacarm îngrozitor la cea mai mică apariţie nepoftită. Gândul acesta îl făcu să-şi regăsească calmul şi, cât dură traseul, se gândi la planurile lui de alarmă.
După ce termină cu descărcatul proviziilor, David strânse toate sforile rămase din urma mutatului, vârî într-o pungă de plastic vreo zece cutii de conserve scoase din pubelă şi intră în pădure. Ideea lui era simplă. Dacă animalul despre care amintiseră Hossecker şi Bartlow era destul de mare ca să distrugă o cursă de fier, atunci se va pune neapărat în mişcare şi o sfoară întinsă la cincizeci de centimetri de sol de jur împrejurul casei.
Era suficient să se instaleze, la intervale regulate, ciorchini de fierăraie capabili să provoace un vacarm cumplit la cea mai mică atingere ― în felul acesta l-ar fi auzit cu toţii şi ar fi avut timp să… Timp să ce? Să-şi facă ultima rugăciune înainte ca animalul să spargă uşa cu o lovitură de labă?
Gândul acesta îl înfioră. Ar trebui să cureţe puşca aceea veche, să pună muniţiile să se usuce la soare şi să încerce să-l convingă pe tati să blindeze uşa aşa cum făcuse în „coşmelia” de dinainte. Dar cum? Insistând asupra violurilor? Pretinzând că văzuse motociclişti dând târcoale prin preajmă? Mda! Era o şmecherie bună.
„Am văzut un motociclist chiorându-se la casă cu binoclul; îşi desfăcuse şliţul şi îşi freca…” Nu, nu trebuia să exagereze, ci să spună doar atât cât să stârnească îngrijorarea. Fireşte, nici nu putea fi vorba să cumpere grilaje de la fierărie, asta ar fi cerut prea mulţi bani, dar se putea recupera foarte bine fierul vechi de la o groapă de gunoi. Căci trebuia neapărat să fie pe-acolo şi o groapă de gunoaie… Tati era priceput la treabă, ar fi îndoit oţelul, l-ar fi tăiat, ar fi transformat uşa de la intrare în uşă de seif.
David înaintase printre copaci numai vreo zece metri. Nu voia să repete experienţa îngrozitoare din ajun. Îşi scoase briceagul şi începu să taie ţăruşi pe care îi înfigea în pământ din patru în patru metri. Treaba aceasta îl făcu imediat să asude, deoarece lemnul crengilor era uimitor de tare. Lama briceagului alunecă de mai multe ori pe scoarţa îmbibată de sevă, gata să-i cresteze grav falangele. Înfigea ţăruşii în pământ folosindu-se de o piatră mare drept ciocan, căci nu voia să se atingă de sculele tatălui său.
În ciuda dificultăţilor a ceea ce întreprindea, se simţea cuprins de euforie. Îşi va proteja părinţii fără ştirea lor, fără să le sufle nici măcar o vorbă. Până la urmă, el era singurul din familie care îşi asuma responsabilităţile. Tati avea braţe voinice, adevărat, dar nu se folosea îndeajuns de cap! Asta era problema lui.
Plin de sevă şi de muşchi de pe copaci, băiatul se trezi deodată într-un mic spaţiu degajat, un luminiş cu un diametru de vreo zece metri. În spaţiul acela, în jurul căruia se înghesuiau trunchiurile prea apropiate ale copacilor, fusese aruncat un morman de deşeuri care l-ar fi umplut de fericire pe un negustor de lucruri de ocazie. Erau acolo mobile, mai ales mobile, rupte, despicate, sparte. Lacul crăpat, ca o rană, lăsa să se zărească miezul palid al lemnului masiv.
David se opri la poalele acelei grămezi. Printre obiectele de tot felul ― lampadare strâmbe, scaune metalice strivite ― se aflau şi multe cârpe. Veşminte aduse în stare de zdrenţe destrămate, haine de copii. Rochiţe albe, murdare de pete roz, blugi, maiouri, toate de mărimi diferite şi care aparţinuseră probabil unui băiat şi unei fete. La prima vedere, ai fi putut să-i dai fetei doisprezece ani şi ţâncului şase. Totul părea să fi trecut printr-o maşină gigantică de tocat gunoaiele sau să fi fost prins în vârtejul unui ciclon.
David făcu un pas înainte. Ceva pârâi sub talpa lui. Solul era plin de veselă spartă, formând un pavaj de mozaic scânteietor. Întinse mâna să apuce o revistă ilustrată mototolită, căreia ploaia îi decolorase pozele. Poveşti de dragoste siropoase, pentru adolescente chinuite de pubertate. Jurăminte, sărutări, cadouri, niciodată nimic serios, cunoştea schema, dar pe el nu-l interesa decât data. O găsi. Era recentă, revista apăruse cu trei luni în urmă…
Şuieră printre dinţi, uimit la culme. O tornadă se abătuse asupra colinei în urmă cu trei luni şi… Nu! Era o prostie. Tornadele distrugeau mai întâi casele şi pe urmă treceau la mobilier; or, casa era intactă.
Se ţinu de gheridoane, de bufete şi urcă pe movilă. Când ajunse în vârf, încremeni brusc de groază. În creştetul piramidei de deşeuri se afla un frigider de format mare cu uşa scoasă din balamale, cu colţurile turtite. Obiectul era plin de urmele unor lovituri, de parcă ar fi fost întrebuinţat la ridicarea unei baricade, şi mai ales… Şi mai ales, prezenta în colţul din dreapta sus o urmă enormă de muşcătură care străpunsese adânc metalul.
David fu gata să se tragă înapoi, mişcare ce l-ar fi expediat cu fundul la pământ, la poalele grămezii de gunoaie. Cu inima bătându-i cu putere şi privirea fixă, băiatul se cufundă în contemplarea urmelor de dinţi care găuriseră metalul frigiderului. Fierul emailat fusese muşcat, aproape mestecat! Despicăturile mobilierului rupt căpătau dintr-o dată un cu totul alt sens. Acele striuri paralele care pătrundeau profund în lemnul meselor şi al şifonierelor nu erau rezultatul unei manipulări neatente, erau urme de gheare! Cinci striuri săpate cu furie în cele mai rezistente suprafeţe. Cinci gheare ale unei labe enorme, înzestrate cu o forţă titanică.
David îşi şterse cu mâneca sudoarea de pe frunte. Animalul intrase în casă, acum era sigur de asta. Locatarii, părinţii, copiii, încercaseră să se apere ridicând baricade inutile, dar nimic nu-l oprise…
În acest caz, trebuia să admită că petele roz care murdăreau rochiile şi maiourile erau pete de sânge! Sânge decolorat de ploaie, de soare, totuşi sânge. David încercă să-şi stăpânească tremurul care acum îi agita întreg corpul. Dumnezeule! Murea de spaimă! N-ar mai fi lipsit mult să facă pe el. Îşi simţea intestinele cedând. Panica îl ţinea pironit locului, interzicându-i orice mişcare. Doar ochii se uitau pe furiş la dreapta şi la stânga. Şi deodată zări gheara…
Stătea înfiptă în speteaza unui fotoliu scrijelit. O gheară ruptă, îngrozitor de lungă, o unghie de animal de pradă, făcută să ucidă şi să sfâşie. O armă naturală, mai ascuţită decât o lamă. Atacul fusese atât de violent, încât gheara se rupsese înfîgându-se în lemnul tare al fotoliului.
Era mai mult decât putea David să suporte. Se lăsă uşurel să alunece jos. Acum înţelegea motivul tuturor zăbrelelor care împânzeau oraşul. Înţelegea de ce fiecare casă fusese transformată într-o citadelă şi fiecare grajd într-o grădină zoologică. Fiara cobora în oraş… Zgâria faţadele şi încerca să pătrundă în case. Îşi strecura labele printre barele cuştilor şi încerca să gâtuie animalele. Iată de ce animalele aveau atâtea cicatrice, de ce căpătaseră o agresivitate anormală. Toate trăiau în aşteptarea nopţii, în aşteptarea fiarei care cobora de pe colină pentru a-şi procura hrană.
Când o familie se muta în casa cu ferestre înguste, monstrul îşi îndrepta cât se poate de firesc poftele către această pradă mai uşor de învins, către prostănacii lipsiţi de apărare, dornici de aer curat şi iarbă verde. După ce le observa obiceiurile, într-o noapte ieşea din pădure şi spărgea uşa. Se năpustea apoi din cameră în cameră, omorând şi devastând. Era un animal enorm, pe care nimic nu-l putea opri. Îşi ducea prăzile în gură (tată, mamă, copii), le depozita în fundul unei grote, ferite de căldură, şi se înfrupta din ele săptămâni în şir.
David simţi nevoia să se sprijine de trunchiul unui copac ca să nu cadă. Abia se mai ţinea pe picioare. Trebuia să-l anunţe pe tati, să-l pună în faţa faptului împlinit, să-i vâre dovezile sub nas: frigiderul, gheara…
David îşi lăsă umerii în jos. Prevedea deja obiecţiile lor absurde: „David, exagerezi, nu sunt decât nişte gunoaie. E posibil să fi venit vreun animal. A simţit miros de mâncare în frigider şi s-a repezit puţin la el. Ai mai văzut câini şi pisici scotocind prin pubele, nu? La ţară sunt totdeauna sălbăticiuni, să-ţi intre bine în cap, dar nu atacă decât animalele domestice: găinile, iepurii. Însă niciodată oamenii. Niciodată nu s-a mai pomenit ca un coiot să intre într-o casă şi să sfâşie un copilaş, niciodată”.
Tati şi mami aveau ochelari de cal, ca toţi adulţii. Pentru ei primejdia însemna oraşul, drogurile, seringile toxicomanilor aruncate în nisipul din parcuri şi în care ţâncii se înţepau îmbolnăvindu-se de SIDA.
David respiră lent, să-şi alunge teama. Animalul exista, acum era sigur de asta. Bartlow şi Hossecker încercaseră să-i prevină cum se pricepuseră şi ei. Cunoşteau existenţa monstrului şi probabil că renunţaseră de multă vreme la încercarea de a-l mai prinde. Instalaseră o barieră de capcane şi… Dar cursele erau vechi, ruginite… Asta însemna că fiara exista de multă vreme.
Poate că erau mai multe, se reproduceau, se…
David dădu ocol maldărului de deşeuri. Pădurea era tăcută, prea tăcută, observase asta încă de ieri. Nici un ciripit de pasăre, nici o zbenguială de veveriţă. Unde erau miile de lighioane care trăiau de obicei într-o pădure? Fugiseră, fuseseră devorate, toate, fără excepţie? Aproape că-i venea să creadă că aşa se întâmplase. De aceea animalul bântuia prin oraş, avea nevoie de pradă ca să se hrănească. Uneori, totdeauna noaptea, cobora să se ascundă în şanţurile de pe marginea drumului. Ataca o maşină, nişte tineri care se întorceau de la bal, un beţivan care mergea în zig-zag cu bicicleta lui. Cu o lovitură de umăr devia vehiculul de la direcţia lui şi se repezea asupra pradei. De ce nu cereau oamenii din oraş ajutorul gărzii naţionale sau al armatei? Poate pentru că nimeni nu credea în existenţa animalului. Oamenii făcuseră rapoarte, cereri, dar toţi îşi râseseră de ei, aşa cum tati şi mami şi-ar râde de David dacă băiatul ar încerca să le demonstreze existenţa fiarei.
Se aşeză pe vine. Trebuia să continue cu fixarea ţăruşilor. Poate că semnalul de alarmă le va permite să sară în maşină şi s-o şteargă mai înainte ca animalul să spargă uşa. David putea să facă şi curse explozive. Billy Shonacker se distrase să meşterească aşa ceva în pivniţă, pentru stârpirea şobolanilor. Un sistem ingenios aprindea o petardă mare care transforma rozătorul într-un terci însângerat. Mama lui Billy însă intervenise pentru a-i cere să renunţe la acest mod de execuţie, în principal din cauza exploziilor care se produceau uneori la unu dimineaţa şi trezea toţi vecinii. Venise chiar şi poliţia de vreo două ori, crezând că era vorba de împuşcături.
Dar de unde să-şi procure o cantitate suficientă de praf de puşcă?
Capul începuse să-i huruie. Îşi reluă lucrul. Nu se simţea în pericol. Era convins că animalul nu ieşea decât noaptea. Faptul că şeriful Bartlow nu era înarmat dovedea că în sat nimeni nu se temea de apariţia fiarei în timpul zilei.
Pe la prânz, Isa îl strigă la masă şi se văzu nevoit să-şi întrerupă lucrul. Se întoarse acasă să mănânce, în ciuda angoasei care îi crispa stomacul. În timp ce înghiţea ciorba de fasole, se întrebă dacă să le vorbească alor lui despre grămada de gunoaie, dar zâmbetul nerod al tatălui său îl făcu să renunţe la abordarea acestui subiect. Constată că tati era gol până la mijloc şi că mami nu purta decât un şort mic şi un sutien de la un costum de baie. Simţi în ei un fel de tânjeală care i se păru suspectă. Un fel de nepăsare, de delăsare cu care nu-l obişnuiseră nici unul dintre ei.
― Ce bine e! zise mami, cu un suspin, aşezându-se pe iarbă.
Îşi pusese farfuria pe genunchi şi mânca cu degetele. Sosul de roşii îi curgea din gură, murdărindu-i sânii cu pete stacojii. David observă că tati încă nu-şi scosese uneltele din ambalajul lor şi că multe cutii aduse cu ei când se mutaseră rămăseseră nedesfăcute. Cu siguranţă că îşi va petrece după-amiaza tolănit în iarbă, ca o pisică făcându-şi siesta, fără să mişte un deget. Leneveala asta bruscă îl surprindea pe David, care îşi văzuse tatăl tot timpul cu câte o unealtă în mână, bătând cuie sau rindeluind.
Contul în bancă, destul de subţiat, nu arăta deloc ca o trambulină potrivită pentru o lungă perioadă de vacanţă. Tati ar fi trebuit să se agite ca un apucat pentru a-şi instala acel afurisit de atelier de care le vorbise întruna în ultimii ani. Îşi închipuia cumva că mobilele lui „vechi” or să se facă singure?
După masă, David se îndepărtă bombănind. Hotărât lucru, adulţii erau o specie greu de priceput, când decretând ordine şi legi care nu trebuiau încălcate cu nici un chip, când acordându-şi toate derogările posibile. Nu puteai să mai înţelegi nimic.
Cu materialul sub braţ, David traversă drumul pentru a se ocupa şi de celălalt versant al colinei. Aici pădurea nu mai era chiar atât de deasă, în schimb terenul se prezenta mai stâncos. Se deplasă cu mai multă uşurinţă, dar întâmpină mari dificultăţi la înfiptul ţăruşilor. În ciuda căutărilor, nu reuşi să găsească nici cea mai mică urmă de excrement de iepure. Pe crengile copacilor nu se zărea nici o pasăre, iar tăcerea nu era tulburată decât de zgomotul frunzişului răscolit de vânt.
Tocmai înfigea al cincisprezecelea ţăruş când, jos de tot, în câmpie, zări piramida. Era un fel de cabană, cum construiesc copiii, numai că asta părea mai mare şi mai solidă. Scândurile fuseseră bătute în cuie în aşa fel încât să formeze un con a cărui siluetă amintea vag de cortul indian. Pereţii erau plini de simboluri imposibil de înţeles. „Cortul” era instalat la marginea unui câmp plin de buruieni.
Era aproape sigur că de pe drum nu putea fi zărit, boscheţii de pe pajişte ascunzându-i privirilor. Nu putea fi reperat decât din vârful colinei, din locul unde se afla David în acel moment.
Îşi părăsi ţăruşii şi o porni în jos pe pantă, fără să provoace rostogolirea pietrelor. Cabana îl atrăgea irezistibil, voia neapărat să arunce o privire înăuntru. De când se ştia dorise să construiască şi el una la fel, dar tati, din cauza sticlelor aruncate de pe acoperiş şi a proprietarului, îi interzisese începerea lucrărilor în grădină.
În momentul când ajunse la poalele colinei, David simţi ceva strângându-i-se în jurul gleznelor, rănindu-i pielea prin şosete, şi se pomeni brusc ridicat de la pământ. Mai înainte de a-şi da seama ce i se întâmplă, băiatul se trezi atârnând de o creangă, cu capul în jos, cu o durere sfredelitoare în articulaţii şi pe jumătate leşinat din cauza şocului. Pe ochi îi căzuse un văl roşu şi auzi cum cineva se apropia de el.
„O cursă, îşi zise el, am căzut într-o cursă. Pe sol a fost un laţ, nu l-am văzut şi…”
Frânghia îi tăia gleznele, şi simţea un firişor de sânge curgându-i pe gambă înainte de a-i ajunge pe pulpă.
― E plodul ălora noi, zise o voce de adolescent. Ce facem cu el?
― Trebuie să-l dăm jos şi să-l anunţăm pe Anatos, zise o altă voce. Ia-ţi bicicleta şi şterge-o la fierărie. Cu cât mai repede…
Nişte mâini aspre îl apucară pe David de umeri, eliberându-l din legături. Căzu la pământ. Gleznele îl dureau rău de tot. Băieţii care se uitau la el erau îmbrăcaţi în zdrenţe jegoase şi tunşi ca puşcaşii marini. Unul din ei, cel mai mare, purta un inel în urechea stângă, iar celălalt avea pe bicepşi un tatuaj artizanal. Desenul reprezenta, cu aproximaţie, o cursă pentru lupi, deasupra căreia scria „Hăitaş”.
― Trebuie văzut dacă e verde, zise derbedeul cu inel în ureche. Dacă e prea copt s-a dus, ştii ce-a zis Anatos.
― OK, mişcă-te, răcni tatuatul, forţându-l pe David să se ridice şi imobilizându-l cu mâna sucită la spate.
David era prea surprins pentru a se gândi să se împotrivească. Duhoarea celor doi vagabonzi îl sufoca. Ce vârstă să fi avut? Nu mai mult de cincisprezece-şaisprezece ani, dar craniul tuns îi îmbătrânea considerabil. Îl târâră pe David până la baraca conică, îl aruncară jos şi începură să-i smulgă hainele. Copilul încercă să se zbată, dar cei doi vagabonzi erau mai puternici decât el. În câteva secunde îl despuiară de pantaloni şi de cămaşă. Cel mai înalt îi smulse slipul cu o mişcare bruscă, aşa cum ar fi dezlipit pielea de pe un iepure. David simţi cum îl cuprinde panica. „Homosexuali, îşi zise el, am nimerit peste doi spurcaţi de homosexuali, or să mă…”
Dar deja fusese lipit de pământ, ţinut bine de mâini şi de picioarele îndepărtate, ca o femeie pe care te-ai pregăti s-o violezi. Mâinile bătătorite ale agresorilor îi vătămau pielea.
David deschise gura să strige, dar îi vârâră între dinţi o cârpă puţind a benzină. Crezu că se va sufoca. Tremura din tot corpul. Aplecaţi deasupra lui, cei doi adolescenţi îl observau cu o privire foarte atentă.
― Nu are păr sub braţe, zise băiatul cu inel, pe un ton de chirurg care stabileşte un diagnostic.
― Şi doar trei floace la sulă, zise şi celălalt.
Mâinile agresorilor îi atinseră obrajii, apoi îi explorară picioarele.
― N-are barbă, făcu tatuatul, nici fire de păr la labe.
― Sulă mică, coaie mici, conchise celălalt. E verde, e un puştan.
Îi dădură drumul. În mod curios, agresorii păreau uşuraţi. David se ghemui, acoperindu-şi sexul cu mâinile.
― Nu te speria, zise cel mai înalt. N-o să te luăm pe la spate.
― Nici un pericol, zise ironic celălalt, preferăm caprele!
― Mă cheamă Lenox, zise băiatul care purta inel în ureche. El e Buddy. Suntem Hăitaşii.
David făcu un gest spre hainele lui, dar Lenox îl respinse.
― Rămâi aşa, ordonă el. Anatos o să vrea să verifice el însuşi.
Buddy ieşise din cabană. David îl văzu încălecând pe o bicicletă şi îndepărtându-se de-a dreptul peste câmp. Pedala ca un apucat.
― Câţi ani ai? mârâi Lenox.
― Aproape doisprezece, murmură David.
― Ai rămas cam în urmă, glumi băiatul. Eu, la vârsta ta, aveam nişte coaie de taur şi floace peste tot. Tu eşti neted ca o mandeză. În fine, n-ar’ a face, poate aşa o să ne fii de folos la ceva.
David aruncă o privire în jurul lui. Interiorul cabanei era plin cu măşti de lemn vopsite în culori ţipătoare. Nişte ornamente indiene pe care nu le-ar fi vrut pentru nimic în lume pe pereţii camerei sale. Lenox luase o pălărie veche şi şi-o pusese pe cap. Trecu aşa un sfert de oră, într-o nemişcare totală.
Din când în când, Lenox îl întreba pe David despre viaţa lui sexuală, vrând să ştie dacă i se întâmpla să i se scoale şi să-şi „scuipe smântâna”. „Singura ta şansă de a fi prieten cu noi este să fii încă copil, mormăi el. Fata locatarilor dinainte era idioată, n-a vrut să înţeleagă nimic, credea că o vom viola. Frăţânele ei era prea mic ca să priceapă ceva. Pentru ei s-a terminat prost. Şi totuşi îi prevenisem”.
În mintea lui David apăru deodată maldărul de gunoaie. Locatarii dinainte. Frigiderul muşcat, mestecat… Acum nu-i mai era frică de derbedei. Pe colină se întâmplau lucruri mult mai primejdioase, nu-i era greu să presimtă asta. Poate că derbedeii ăştia aveau să-l lămurească.
Afară se auzi rateul unui motor. David zări roata din faţă a unei motociclete. În clipa următoare, un băiat oacheş la faţă se lăsa în jos ca să intre în cabană. David simţi un adevărat şoc când revăzu faţa felină, dură şi buzele violete. Era indianul de la fierărie.
― Sunt Anatos, zise el cu o voce răguşită, aşezându-se pe pământ aşa cum stau indienii. Nu am prea mult timp la dispoziţie ca să-ţi explic despre ce e vorba. Dar nu eşti prea prost, sunt convins că ai făcut singur jumătate din drum. Lucrul cel mai important este ca încă să fii copil. Asta poate să te salveze şi să ne salveze şi pe noi, dacă ai să ne asculţi. În caz contrar, vei sfârşi ca şi cei dinaintea ta. Adică făcut zob.
David se chinui să-şi înghită saliva. În sfârşit sosise momentul pe care îl aştepta de atâta vreme.
― Cu siguranţă că ai ghicit, zise Anatos cu un glas înăbuşit. Casa de pe colină e blestemată…

7

― TOTUL A ÎNCEPUT acum un secol, murmură Anatos, a cărui voce se schimbă imediat într-o şoaptă pe care abia o puteai auzi.
Vorbea ca unul care se temea să nu fie auzit, aruncând din timp în timp o privire rapidă peste umăr. Sudoarea îi pătase fruntea, şi tendoanele proeminente ale muşchilor de la braţe i se încordau sub efectul spasmelor provocate de tensiunea nervoasă.
― Dar n-am să-ţi povestesc, făcu el cu un ton mai jos. Vei trăi tu însuţi întâmplarea, prin magia puternicei peyotl …
Făcu un semn. Unul dintre cei doi vagabonzi scoase o bilă negricioasă dintr-un săculeţ de piele şifonat care semăna cu un scrot cafeniu. Anatos luă o bucăţică de răşină.
― Mestecă, îi ordonă el copilului. Spiritul trecutului se va deschide în tine. Vei vedea prin ochii morţilor, vei vedea ce-au trăit.
David vru să se apere trăgându-se înapoi, dar indianul îl apucă cu brutalitate de ceafă şi îi vârî în gură biluţa vâscoasă. O savoare cumplită îi violentă cerul gurii, anesteziindu-i progresiv limba şi mucoasele. Foarte curând, capul începu să i se învârtească şi decorul cabanei se risipi asemenea unei holograme care dispare.
― Nu opune rezistenţă, îi comandă Anatos. Imaginile vor veni. Vei vizita trecutul. Te vei întoarce în timp.
David simţi că se răstoarnă pe spate, dar omoplaţii lui nu întâlniră solul. I se părea că se prăbuşeşte într-o prăpastie fără fund, că plecase spre centrul Pământului. Se învârtea la infinit.
― E ca şi cum aş cădea de pe o clădire cu treizeci de etaje, bolborosi cu fruntea plină de o sudoare rece.
Se rotea în jurul lui ca o pasăre care nu mai ştie să se folosească de aripi şi se prăbuşeşte în cădere liberă.
― Acum un secol, zise Anatos fără să ţină cont de întrerupere, un trib de indieni, Yanato, trăia în câmpie, pe malul fluviului. Erau oameni liniştiţi şi nu aveau duşmani. Într-o vară, pe o noapte cu lună plină, ceva a căzut din cer şi a lovit malul fluviului, producând o zguduitură îngrozitoare care a năruit corturile satului.
Vocea lui nu mai era decât un firişor răguşit, atonal. Se simţea că povestise întâmplarea asta de mii de ori, şlefuindu-şi frazele şi cuvintele, căutând expresiile cele mai frapante, cizelând imaginile. Cu siguranţă că lucrase la monologul acesta zile întregi, pe când trudea la fierărie, aplecat peste nicovală, în timp ce scânteile care săreau îi ardeau pielea braţelor.

David înţelese că nu trebuia să mai opună rezistenţă, ci să cedeze, să accepte călătoria. Să accepte să se strecoare în acel fluviu care îl aspira. Cineva venea la el, un necunoscut, un copil dintr-o altă epocă, dintr-o altă rasă, de o altă limbă. Şi acest copil îi întindea mâinile. O fantomă adusă de veninul de peyotl şi care îl invita să vadă prin ochii ei.
Wahnn-Ah-Too. Acesta era numele lui. David începea să se confunde cu el. Căpăta un corp al cărui miros îl incomoda, dar un corp mai suplu şi mai puternic decât al lui, cel al lui Wahnn-Ah-Too, copilul indian.
„Nu sunt indian, protestă în mintea lui David. Nu vreau să devin altul, nu vreau…”
Dar nu mai avea de ales, deja era Wahnn-An-Too. Vedea cu ochii lui, simţea cu carnea lui.

Era în alt timp, într-o altă epocă, din care imaginile ajungeau până la el gălbui şi deformate, ca vechile fotografii animate.
Un alt timp, o altă viaţă. Lui David îi era frig şi frică. Corpul lui uns cu grăsime de urs purta acum cicatricele complicate ale sacrificărilor tribale. Avea părul prins în două cozi negre şi uleioase, de o parte şi de alta a gâtului. Şi avea pielea roşie… O voce îndepărtată (a lui Anatos?) îi repetă încă o dată că se numea Wahnn-Ah-Too, ceea ce însemna cu aproximaţie Cerbul rapid. Era un nume temporar, un nume de copil pe care îl va schimba în curând, când va ajunge în putere.
Era stăpânit de o mare tulburare. O tulburare provocată de un eveniment formidabil. Ceva căzuse din Lună, un meteorit probabil, dar Wahnn-Ah-Too nu cunoştea acest cuvânt pe care nu reuşea să-l traducă decât prin locuţiunea „piatră-căzută-din-noapte”.
Nu ştia dacă trebuia să se bucure sau să se îngrijoreze, nu era decât un copil, dominat de dispoziţii schimbătoare. Noutatea îl stârnea dar îl şi speria. Cu toate astea, în ciuda vârstei fragede, în curând va deveni luptător şi va trebui să-şi câştige prima pană. Până atunci dusese o viaţă liniştită, puţin cam monotonă, dar faptul se produsese, trebuia să vorbească de el. Piatra se desprinsese din stele. O piatră enormă şi negricioasă, care săpase un crater mare în câmpie, carbonizând iarba preriei în jur şi lichefiind pietrele. Vreme de zile şi zile bolovanul căzut din cer palpitase precum jarul peste care trece suflarea vântului. Căldura vitrificase nisipul de pe marginea locului unde avusese loc impactul iar o parte din câmpie se transformase într-o oglindă vastă şi alunecoasă. Zguduitura provocată de prăbuşire despicase solul pe o lungime de aproape un kilometru şi secerase copacii pădurii.
La început, lui David-Wahnn-Ah-Too şi celorlalţi copilaşi li se păruse ceva frumos, apoi instinctul îi îndemnase la prudenţă.
Vreme de o săptămână aerolitul arsese ca jarul, în timp ce vântul aducea dinspre el un miros pestilenţial, de sulf şi amoniac. După aceea, piatra începuse să se răcească şi să-şi piardă strălucirea, rămânând un deşeu ciopârţit, un fel de cărbune celest gigantic, înfipt, ca vârful unei săgeţi, în pielea Pământului. Indienii Yanato s-au apropiat cu timiditate de stânca picată din cer, ca să vadă dacă nu cumva era o manifestare a divinităţii, dar mirosul cumplit degajat de piatră îi obligă să bată în retragere.
David Wahnn-Ah-Too ghicea că acolo e ceva primejdios, ceva nefast. Dar ştia foarte bine că nimeni n-ar fi ascultat de un copil care nu-şi câştigase încă prima pană. Nu avea dreptul să vorbească, la fel ca şi toţi ceilalţi băieţei.
Vrăjitorul se urcă pe colină pentru a examina umbrele care pătau suprafaţa Lunii. I se păru că descoperă una nouă, pe care nu o cunoştea, şi hotărî că aceea era urma lăsată de stânca înfiptă în câmpie, în urma desprinderii de planeta de origine. „S-a rupt un munte, declară el. S-a desprins de Lună ca să cadă pe pământul nostru. E o avalanşă cerească, aşa cum se produce uneori în viaţa lumilor.”
Toţi îl ascultau clătinând aprobator din cap, căci era un om foarte înţelept, foarte bun cunoscător al misterelor naturii. Totuşi, unii luptători tineri ai tribului declarară că piatra neagră trebuia adorată ca o divinitate, căci era vârful unei săgeţi trimisă de zeul războiului. Iar această săgeată enormă era semnalul unui război de cucerire. Indienii Yanato trebuiau să dea iama prin câmpii, pentru a cuceri teritorii noi.
Vrăjitorul îi dezaprobă şi exprimă mari rezerve în privinţa emanaţiilor pietrei căzute din Lună. După părerea lui, toţi ar fi trebuit să stea departe, să fugă de miros şi de contactul cu ea. Cei mai tineri (dar David nu făcea parte din acest clan) nu l-au ascultat şi şi-au făcut un obicei din a se prosterna în fiecare zi în faţa totemului ciopârţit, căzut din noapte.
În această perioadă, căţelele tribului fătară şi îşi sfâşiară puii. Peste tot în împrejurimi fură găsite resturi de căţeluşi făcuţi bucăţele de mamele lor. Păsările din pădure îşi aruncară puii din cuiburi ca să moară striviţi de pământ. Bivolii din câmpie îşi călcară în copite progenitura mai înainte ca aceasta să se fi ridicat pe picioarele subţirele şi tremurătoare. Asemenea miracole malefice nu i-a cruţat nici pe indieni. Pruncii alăptaţi la sân muşcară până la sânge mameloanele mamei lor, iar unii dintre ei încercară chiar să le devoreze sânii. Unul dintre ei trebui ucis cu lovituri de secure pentru a-l desprinde de mamela pe care începuse brusc să o mănânce. După ce a fost despărţit de mama lui, s-a constatat că avea gura plină de sânge şi de carne pe jumătate mestecată. Femeia muri din cauza hemoragiei care nu a mai putut fi oprită, iar copilul a fost văzut de tot tribul cum, deşi inconştient, clănţănea spasmodic din maxilare, asemenea unui câine turbat.
…David ghicea că trebuia să se trezească neîntârziat. Acum visul avea să devină insuportabil, era sigur de asta. Trebuia să scape de sub puterea drogului mai înainte ca groaza să se năpustească asupra lui. Trebuia! TREBUIA…
Da, fuseseră semne. David Wahnn-Ah-Too îşi amintea de ele cu o claritate remarcabilă. Imaginile veneau din trecut, aduse de puterea magicei peyotl. Avea alt nume, avea alt corp. Memoria colectivă a tribului curgea în venele lui. Avea pielea roşie, faţa turtită, codiţe întărite cu grăsime de grizzly şi o husă peniană între coapse. Fantoma lui Wahnn-Ah-Too venise dintre umbre pentru a-i spune povestea lui, pentru a-i împrumuta corpul şi a-l ajuta să pătrundă în culisele misterelor colinei. Iar el, copilul alb, atât de neajutorat, atât de dezarmat, era forţat să asculte. Nu putea să scape, trebuia să suporte totul, până la capăt.
Fuseseră semne. Şi astea şi multe altele. Toate femeile rămase borţoase în noaptea impactului au născut, înainte de termen, copii anormali, cu forme monstruoase. Astfel de cazuri erau de obicei rare la indienii Yanato, care interziceau căsătoriile între rude şi reprezentau o rasă pură, solidă, fără tare ereditare. Malassow, vrăjitorul, a devenit teribil de îngrijorat. La şase luni după căderea meteoritului, s-a născut un copil cu două capete şi cu dinţii atât de lungi, încât îi străpunseseră obrajii…
S-a observat foarte repede că toţi copiii născuţi în această perioadă veneau pe lume cu colţi de linx în gură. Această dentiţie aberantă le deforma maxilarul şi dădea feţei lor un aspect de animal, care a înspăimântat tot tribul. David-Wahnn-Ah-Too a fost muşcat de unul din ei, şi cu mare greutate a reuşit să se vindece. Sfatul bătrânilor a hotărât că era preferabil să fie suprimaţi dânduli-se să înghită o fiertură otrăvită.
Dar şi în privinţa asta s-au lovit de o surpriză neplăcută. Incredibil de rezistenţi, copiii au digerat otrava fără ca aceasta să-i deranjeze cu nimic. Acum clănţăneau din maxilare zi şi noapte, muşcând şi sfâşiind tot ce le venea la îndemână. Au fost închişi într-o cuşcă unde foarte curând s-au luat la bătaie, aplicându-şi muşcături cumplite, care au provocat moartea a jumătate dintre ei. Malassow a ordonat cufundarea cuştii, o noapte întreagă, în apa râului, pentru a-i îneca pe supravieţuitori.
Da, adevărul e că tribul a trecut atunci prin zile negre. Trebuia să se îndepărteze de piatra cu efluvii malefice, să-şi transporte tabăra la celălalt capăt al câmpiei, în spatele ecranului format de colină. Indienii Yanato şi-au strâns corturile şi au plecat, fugind de stânca ciuruită de cratere dinspre care vântul aducea un praf cenuşiu şi lipicios ca cenuşa.
Şi animalele au fugit. Cele care au fost prea proaste pentru a mai ghici pericolul şi au rămas în apropierea meteoritului au murit în curând, de o boală ciudată. Au fost găsite preschimbate în statui de cenuşă, care se fărâmiţau şi curgeau pe sol imediat ce le atingeai.
La adăpostul colinei, indienii Yanato şi-au regăsit viaţa liniştită de altădată. Treptat, naşterile anormale s-au rărit, iar nou-născuţii cu anomalii fizice erau în mod sistematic eliminaţi. Pacea coborî din nou asupra indienilor care considerară drept o datorie să nu mai evoce niciodată aceste amintiri neplăcute. Atunci au sosit soldaţii.
Veneau să „pacifice” regiunea pentru a pregăti sosirea unei caravane de colonişti. Imediat ce i-au văzut pe indieni, mintea le-a fost obsedată de un singur gând: să construiască în vârful colinei o citadelă pentru a ţine câmpia sub focul tunurilor. Comandantul garnizoanei, un anume William Desmond Hollisson, era singurul supravieţuitor al unui fort ars de indieni, undeva prin sud. Nu avea încredere în garduri de bulumaci. Visa numai la fortăreţe după moda veche, construite din piatră solidă, refractară la foc şi destul de tare ca să frângă săgeţile sălbaticilor.
Foarte repede îi veni ideea de a tăia în bucăţi blocul enorm de stâncă înălţat lângă râu. Bineînţeles, nu avea de unde să ştie că era vorba de o piatră căzută din cer. Cu timpul, pământul acoperise meteoritul, şi pe el începuse să crească iarba, făcându-l să semene cu un banal bloc de piatră.
― De ce trăiesc albii în peşteri, ca urşii? l-a întrebat David pe vrăjitor. Zic că sunt civilizaţi şi se închid în găuri de piatră ca animalele.
Dar bătrânul, preocupat de alte griji, nu binevoi să-i răspundă. Copiii îşi râdeau de David. „Albilor le place piatra, spuneau ei rânjind, toată lumea ştie asta. Totdeauna caută să se adăpostească după bolovani. Chiar şi când mor îşi îngrămădesc pietre pe burtă. Sunt nebuni.”
Malassow s-a dus atunci la soldaţi. „Stânca e nefastă, a încercat el să le explice, nu trebuie să se atingă nimeni de ea. Cu atât mai puţin să fie folosită la construirea unei grote în scobitura căreia vă veţi adăposti, după cum aveţi obiceiul.”
Nimeni nu l-a ascultat, pentru că nu vorbea bine limba albilor. Când a făcut desene pe pământ pentru a încerca să se facă înţeles, Hollisson le-a şters cu cizma. L-au tratat cu asprime pe vrăjitor şi l-au aruncat afară din tabără, spunându-i să nu mai pună piciorul pe-acolo. Lui David i-a fost ruşine şi a suferit pentru bătrânul înţelept. Îşi tăie pielea abdomenului cu o piatră ascuţită, în semn de solidaritate cu vrăjitorul.
Să-ţi tai pielea abdomenului? Tu? David? Eşti mult prea sensibil pentru asta! Wahnn-Ah-Too a făcut-o, nu tu! Tu ai face mai bine să te întorci la realitate, mai înainte ca lucrurile să ia o întorsătură proastă! Nu eşti decât un mic alb, fără puterea de a înfrunta magia!
Indienii Yanato au înţeles că venise din nou vremea nenorocirilor. Cortul de piatră al albilor se înălţa acum în vârful colinei, cub mare şi cenuşiu, având din loc în loc deschizături înguste. Pe ziduri fâlfâia un drapel.
La câteva săptămâni după instalarea soldaţilor în citadelă, pe iarba preriei au fost descoperite primele animale torturate. Bivoli, coioţi, cerbi. Uneori chiar şi vreun cal sălbatic. Fuseseră ciopârţiţi, aveau membrele tăiate, ochii, limba, labele şi capul smulse. Cineva devorase toate organele interne, transformând hoiturile în carcase de carne goale pe dinăuntru.
Noaptea, războinicii care făceau de pază vedeau trecând umbre alarmante. David-Wahnn-Ah-Too le-a văzut şi el. „Nişte animale, a încercat el să explice alor lui. Nişte animale mai înalte decât un om, care umblă pe labele din spate, ca nişte urşi. Nişte animale a căror răsuflare răspândeşte o duhoare insuportabilă.”
În ciuda vârstei sale fragede, băiatul a fost crezut. S-au aprins torţe şi focuri, s-au confecţionat săgeţi şi suliţe. Unii vorbeau de urşi golaşi, fără blană, cu botul turtit. Alţii de nişte oameni îngrozitori, mai înalţi decât cei obişnuiţi, cu pielea cenuşie şi maxilarele pline de colţi.
Un războinic, căruia îi tremura vocea de frică, declară că, în ciuda deformărilor feţei, îl recunoscuse pe Hollisson. „Era îngenuncheat în pântecele unei iepe moarte, i-a explicat el lui David, şi îi scotea, cu amândouă mâinile, măruntaiele. Gura îi era atât de largă, încât ar fi putut să înghită un bebeluş fără să se înece cu el.”
Până la urmă, toate descrierile au dus la acelaşi portret: un animal imens şi gol, cu o gură exagerat de căscată, plină de colţi crescuţi în dezordine. Se vorbea şi de mâini acoperite în întregime cu o materie cornoasă, de la vârful degetelor până la încheietura palmei, şi despre gheare monstruoase de fildeş, în stare să zgârie cele mai tari pietre. „Sunt Hollisson şi soldaţii lui, repetau indienii”. Iar David ştia, în adâncul lui, că ăsta era adevărul.
În fiecare noapte, citadela cocoţată în vârful colinei strălucea în întuneric, emanând o lumină fosforescentă ciudată, asemenea flăcărilor care se deplasează la suprafaţa mlaştinilor, deasupra turbelor putrezite.
Când animalele părăsiră câmpia, începură să dispară femeile. Lucrul se întâmpla mereu în acelaşi fel: animalul, înspăimântător de silenţios în ciuda taliei pe care o avea, se strecura în tabără, spinteca un cort de piele şi punea mâna pe o femeie care dormea. A doua zi găseau în iarbă capul nenorocitei. Avea limba mâncată, iar ochii şi creierul supţi. Tot aşa şi corpul, golit de toate organele interne şi rămas cu carnea neatinsă. Monştrii nu se hrăneau decât cu viscere. Îşi ciopârţeau prada doar ca s-o poată goli mai bine. S-a observat că sfâşiau sexul femeilor pentru a-şi putea introduce capul şi că, o dată intraţi în victima lor până la umeri, se înfruptau în linişte, absorbind cu lăcomie şiragul lung şi vâscos al intestinelor…
Tribul a fost cuprins de oroare, dar indienii Yanato nu mai puteau fugi încă o dată fără să-şi piardă onoarea de războinici. Trebuia să înfrunte primejdia, oricât ar fi fost ea de oribilă, sau să devină batjocura celorlalte triburi.
Într-o singură noapte au dispărut trei femei însărcinate, printre care mama şi sora mai mare ale lui David-Wahnn-Ah-Too. Cadavrele lor au fost găsite golite, la fel cu celelalte. Hollisson şi monştrii lui le devoraseră măruntaiele… şi copiii pe care îi purtau în pântece. De data asta mânia a fost mai tare decât frica. Au fost aleşi câţiva tineri războinici, iar David, deşi nu împlinise vârsta, a primit şi el o lance şi un cuţit pentru a lua parte la expediţie. Şi-a dat seama că i se oferea ocazia de a-şi câştiga prima pană, dar că avea toate şansele ca această primă pană să fie şi ultima.
Indienii Yanato şi-au pictat faţa, şi-au luat armele şi au pornit la asaltul citadelei. „Merg la luptă, gândea David care păşea în coada coloanei. Peste câteva clipe voi muri ca războinic şi am să călăresc într-un galop veşnic prin preriile cerului.” Nu era nici trist, nici înspăimântat, dar degetele i se umeziseră pe mânerul lăncii prea mari pentru el.
Lucru curios, nimeni la apropierea lor nu suna alarma, tunurile nu erau îndreptate spre ei şi nici un soldat nu se grăbise să ia poziţie pe metereze cu arma în mână. Poarta citadelei era larg deschisă, majoritatea soldaţilor păreau întinşi pe iarbă, într-o ţinută neglijentă, unii de-a dreptul în pielea goală. Cu mâinile încrucişate pe pântece, într-o atitudine de animale ghiftuite care digeră, soldaţii zăceau cu ochii la cer, indiferenţi la sosirea sălbaticilor.
„Omorâţi-i pe toţi! a ordonat Malassow. Piatra căzută din Lună face din ei, în fiecare noapte, nişte monştri. Unul să nu mai rămână!”
Războinicii s-au aruncat asupra soldaţilor, ţintuindu-i la pământ cu ascuţişul lăncilor şi tăindu-le beregata cu pumnalele. Iar David i-a imitat. Era doar un copil, şi totuşi omora cu aceeaşi hotărâre, cu aceeaşi eficacitate.
Nici una dintre victime nu scoase vreun geamăt de durere. Nici un soldat nu încercă să se apere sau să fugă. Se lăsară masacraţi zâmbind întruna, iar zâmbetul lor era mai oribil decât grimasa unui bărbat căruia i s-ar smulge organele genitale cu un cuţit înroşit în foc.
Malassow şi războinicii îl găsiră pe Hollisson în camera hărţilor, gol şi roz ca un bebeluş monstruos. Visa cu ochii deschişi, ţinând în mână o carte de poezii. Un fonograf îşi rotea discul difuzând o melodie romantică la modă. Războinicii îl crucificară pe sol cu cuţitele, apoi îi scoaseră ochii cu un toc care zăcea pe birou. Pe urmă îl castrară, îl scalpară şi îi spintecară corpul de la pubis până la mărul lui Adam. Cu toate astea William Desmond Hollisson zâmbea şi fredona.
De data asta, David Wahnn-Ah-Too avu impresia că îşi va pierde cunoştinţa. Cuprinşi de o spaimă sacră, războinicii se retraseră cu mâini tremurătoare. După ce trecură pragul citadelei, o luară la fugă în dezordine, îmbrâncindu-se în goană pe pantele colinei. Se întoarseră în tabără plini de sânge şi clănţănind de frică, nici pe departe uşuraţi de această victorie inacceptabilă. „N-a fost o bătălie frumoasă, conchise Malassow. Şi nici unul dintre noi nu poate fi mândru de ea.”
În seara aceea nu cântară şi nu dansară, fiecare întorcându-şi mereu privirea spre vârful colinei, unde citadela avea parcă o strălucire neobişnuită.
Vreme de o săptămână nu s-a mai întâmplat nimic. În a opta zi, David îl zări pe Hollisson călărind în jurul colinei. Era gol, părul începuse să-i crească, iar pe tors avea o cicatrice care forma o umflătură lungă şi albicioasă dar solidă. Hollisson veni în galop până la tabără şi îl salută pe Malassow cât se poate de politicos. Înspăimântat, vrăjitorul zări, în adâncul orbitelor distruse, globii oculari ai ofiţerului care începuseră să se refacă.
Invincibili… cuvântul s-a răspândit imediat din gură în gură. David, care avusese destul curaj sau inconştienţă să se apropie la o zvârlitură de piatră de mica fortăreaţă, aduse vestea că soldaţii îşi reluaseră activităţile zilnice: jucând cărţi sau văxuindu-şi cizmele, în ciuda rănilor monstruoase care le brăzda corpul. De altfel, cele mai multe răni erau în curs de cicatrizare şi ofereau privirii un aspect rozaliu, foarte frumos, fără nici o urmă de infecţie.
„Se vindecă, bolborosi David cramponându-se de mâna îmbătrânită a vrăjitorului. I-am omorât, şi ei sunt deja gata s-o ia de la început. Ar fi trebuit să-i tăiem bucăţele, să-i ardem, să-i…
― N-ar fi slujit la nimic, răspunsese Malassow. Atâta vreme cât piatra Lunii îi va proteja, armele noastre nu au nici o putere împotriva lor. Nu mai sunt oameni, corpul lor s-a modificat. Dacă vrem să le facem vreun rău, va trebui să recurgem la magie…”
După indicaţiile lui, tribul a înfipt pe colină totemuri înfăţişând un monstru cu un corn de lună pe cap, apoi Malassow a pus să fie semănate împrejurul citadelei nişte seminţe misterioase în care îşi punea ultimele speranţe.
După prima ploaie, din seminţe au ieşit nişte copaci majestuoşi, care creşteau extraordinar de repede. În câteva luni, versanţii colinei s-au acoperit cu o vegetaţie deasă, cu trunchiuri enorme şi nemaipomenit de apropiate. Citadela s-a pomenit încercuită. „Dacă nu putem să-i omorâm, a spus Malassow cu un suspin, cel puţin să încercăm să-i închidem în cuşcă!”
David constată cu o oarecare uşurare că strategia bătrânului se dovedea eficientă. Copacii enormi, imposibil de scos din rădăcină, stinghereau înaintarea oamenilor-fiare. Dacă ar fi fost în toate minţile, aceştia ar fi putut ca, în timpul zilei, să ia un topor, un ferăstrău şi să-i doboare; dar mintea lor o luase razna. Erau văzuţi zâmbind, înmulţindu-şi amabilităţile, cu o graţie efeminată, de homosexuali. Noaptea, drenându-le toată bestialitatea, îi purifica.
Din fericire, în curând copacii fură destul de groşi pentru a-i împiedica pe monştri să mai coboare de pe colină. Încercară ei să se caţăre de-a lungul trunchiurilor, dar crengile se rupeau sub greutatea lor. Indienii Yanato, ghemuiţi în jurul focurilor taberelor, auziră atunci nişte urlete înspăimântătoare, ridicându-se dinspre citadelă în direcţia Lunii. Erau strigăte neomeneşti, scoase de nişte boturi spurcate, cu coarde vocale concepute pentru mârâituri şi răgete. Haita soldaţilor-monştri urla până în zori, până la răsăritul soarelui, fără să le lase indienilor nici un răgaz.
„Ce se va întâmpla? îl întrebase David pe Malassow. Vor deveni destul de puternici ca să scoată copacii din rădăcină şi să-şi croiască drum prin pădure?”
Dar bătrânul dădea din cap, fără să răspundă. După prima săptămână, strigătele se schimbară. Cu furia se amesteca acum durerea. Urletele fiarelor deveneau uneori schelălăituri.
„Malassow, implorau războinicii, fie-ţi milă şi spune-ne ce se întâmplă!
― Nu înţelegeţi? zicea vrăjitorul, rânjind. Le e foame. Au ajuns să se mănânce unii pe alţii. În curând vor muri cu toţii. Şi ultimul care va rămâne îşi va devora propriul corp ca să-şi potolească foamea.
― Dar ei nu pot să moară, protestau oamenii.
― Un om nu poate omorî un monstru, îl corectase Malassow, dar monştrii pot foarte bine să se omoare între ei.”
Şi asta se şi întâmplă. Strigătele încetară după cea de a doua săptămânii. Indienii hotărâră să se strecoare printre trunchiuri pentru a urca până la citadelă. Sus descoperiră doar cadavre ciopârţite, imposibil de identificat. Hollisson, muribund, se târâse până în camera hărţilor. Pentru a-şi potoli foamea violentă, nenorocitul îşi devorase braţele şi picioarele. Om-trunchi, rătăcind în derivă la hotarul morţii, fredona zâmbind, cu gura murdară de sânge.
Indienii l-au coborât până la râu şi i-au aşezat trupul pe o plută, sperând că va fi dusă de curent departe, spre mare, şi nu vor mai auzi niciodată de el.
După trei luni a sosit o altă coloană de cavalerie. A urcat direct la citadelă şi a găsit cadavrele mutilate de care indienii nu îndrăzniseră să se atingă. Masacrul a fost pus pe seama indienilor Yanato, şi tribul a fost nimicit fără milă, cu tunurile. Malassow a murit, ca mulţi alţii, ciopârţit de o ghiulea. Numai câteva femei au reuşit să fugă, strângându-şi copilaşii la piept. Regiunea a fost declarată „pacificată” şi au început să sosească primele căruţe ale coloniştilor. În câmpie s-a ivit, peste noapte, oraşul Willoughby Point.
Dar David-Wahnn-Ah-Too nu a putut să transmită locuitorilor lui secretul colinei, pentru că atunci era deja mort. La sfârşitul ultimei bătălii, băiatul încercase să le urmeze pe femei, dar după ce parcursese o distanţă de câţiva kilometri, primise o lovitură de sabie în cap şi sângele îl orbea. În cele din urmă, vlăguit de pierderea sângelui, se culcase pe iarba câmpiei.
„Preriile din cer, murmurase el întinzându-se jos. Intru în marea prerie. E verde… Oh, cât e de verde!”

David îşi simţea acum corpul răcindu-se, putrezind. Murea o dată cu Wahnn-Ah-Too. Murea, şi spiritul lui se înrădăcina în pământul câmpiei. Înţelesese că trebuia să facă un efort dacă nu voia să rămână prizonierul învelişului corporal al unui indian din secolul trecut. Trebuia să scape de magie, să revină în corpul lui, să-şi regăsească propria viaţă, să-şi înceteze plutirea în derivă pe şuvoiul timpului. Dar Wahnn-Ah-Too încerca să-l reţină.
„Rămâi cu mine, micule alb, zicea el rânjind. Nu voi mai fi chiar atât de singur. Şi în fond cineva trebuie să-mi adune bietele oase împrăştiate în iarbă. Toţi copiii din lume ştiu să joace arşice… Tu îmi vei reconstitui scheletul. Rămâi, micule alb. Ţi-am împrumutat numele şi amintirile mele, în schimb ţine-mi tovărăşie. Rămâi…”
David se zbătea, încercând să scape din strânsoarea ierbii, a acelui mormânt care nu era al său. „Mă numesc David, bolborosi el. Nu sunt indian. Am privit pur şi simplu în mintea unui mort… Mă voi trezi. Nu e decât o scamatorie, un delir provocat de drog. Anatos m-a hipnotizat, pur şi simplu m-a hipnotizat.”
Avu o convulsie, apoi se simţi de parcă ar fi împins cu piciorul în fundul unei piscine pentru a urca la suprafaţă, dar apa era grasă, teribil de lipicioasă. Credea că nu va reuşi. Avu un spasm, vomă şi fu gata să se înece cu ce dădea afară.
― Gata… Gata, s-a terminat, îi murmură glasul înăbuşit al lui Anatos. Te întorci, revii. Nu intra în panică.
Ştergea bărbia şi pieptul lui David cu o cârpă mirosind urât. Copilul deschise, în sfârşit, ochii. Dezlipirea pleoapelor îi provocă durere, la fel ca atunci când ai forţa o cicatrice, şi gemu.
Anatos gâfâia, cu faţa lucind de sudoare. David, tot în pielea goală, îşi simţi inima bătându-i cu disperare. Mintea nu i se revolta împotriva a ceea ce tocmai trăise. Ceva îi şoptea că spiritele indiene nu minţiseră şi că nu era deloc nebun. Pe toată durata „călătoriei” i se păruse că aude sub el mârâitul înăbuşit al colinei. Lucrul acesta nu-l mira deloc, pentru că din prima zi, de la prima privire o simţise malefică.
― Erau vârcolaci? zise el.
Acum nu se mai sufoca, aşa că nu-i mai era frică.
― Hollisson şi ceilalţi, repetă el. Cei pe care i-am văzut datorită lui Wahnn-Ah-Too… erau vârcolaci?
Anatos dădu indiferent din umeri.
― Poate, dar nu semănau cu cei pe care ni-i arată de obicei prin filme. De altfel, nimeni, n-a reuşit să-i descrie vreodată exact. Cei care s-au apropiat destul de mult de ei ca să-i poată vedea nu s-au mai întors niciodată.
― După aceea, şopti David, totul a reînceput?
― După aceea, şi după aceea, şi iar după aceea… până când, în sfârşit, oamenii din Willoughby au început să înţeleagă, până când nimeni nu a mai vrut să locuiască în citadelă.
― N-au încercat s-o dărâme?
― Ba da, dar nimic n-a clintit-o. Nici butoaiele cu praf de puşcă, nici dinamita. Chestia asta a căzut din Lună, a traversat spaţiul, cum ai vrea să fie distrusă de o simplă bombă? E indestructibilă, ca şi cei pe care-i naşte. Citadela a rămas multă vreme nelocuită, apoi legenda s-a uitat. Cineva a cumpărat clădirea, a transformat-o… Şi de fiecare dată monştrii au revenit. De-a lungul unui secol a fost, rând pe rând, închisoare, spital, clinică psihiatrică, centru de tratamente balneare, hotel, şi de fiecare dată… Locuitorii din Willoughby au fost nevoiţi să înveţe să trăiască cu blestemul. De cele mai multe ori reuşesc să îndepărteze ameninţarea, făcându-i să fugă pe noii locatari, înfricoşându-i prin manifestări de ostilitate. Dar unii se încăpăţânează.
― Ca părinţii mei?
― Da. Pentru că ăştia sunt deosebit de sensibili la emanaţiile casei. Pentru că sunt imediat subjugaţi.
― Vrei să spui că se vor… transforma?
Cuvântul ieşise cu greutate, şi un moment David avu impresia că scuipa o lighioană moartă pe care ar fi înghiţit-o din neatenţie.
― Da, zise apăsat, Anatos. Vor deveni fiare a căror foame va creşte din zi în zi. Şi nimic din ce-ar putea încerca oamenii din oraş împotriva lor nu va putea să-i oprească. Nici capcanele, nici gloanţele, nici explozivii.
― Dar gloanţele… de argint? se bâlbâi David.
Anatos dădu amuzat din umeri.
― Nu suntem într-un film cu efecte speciale, zise el rânjind. Astea sunt nişte tâmpenii inventate de scenariştii de la Hollywood, nimic altceva.
― Dar eu…, gemu copilul. Şi EU mă voi transforma…
Începuse să dârdâie de frică. Crezu că se va prăbuşi, transformat într-o grămadă de gelatină. Mâna lui Anatos se lăsă pe umărul lui.
― Nu, zise el cu fermitate. Tu nu, pentru că eşti un copil. Cazurile observate în cursul secolelor care au trecut dovedesc că radiaţiile emise de pietre nu acţionează decât asupra adulţilor.
― De… de ce?
― Chestie de secreţii hormonale. Cu cât un copil e mai mic, cu atât mai mult e imunizat împotriva efectelor casei.
Făcu o pauză apoi adăugă:
― În schimb nimic nu te va imuniza împotriva muşcăturilor părinţilor tăi. Dacă se hotărăsc să te devoreze, vei ajunge zob, ca şi cei doi puştani dinaintea ta. Când Fiara simte că îi e foame, nimic n-o opreşte şi are nevoie de o victimă, indiferent cine ar fi.
Dinţii lui David începuseră să clănţăne. Îşi muşcă degetul mic pentru a pune capăt acestui zgomot insuportabil.
― A… Atunci trebuie să plecăm, zise el gâfâit, cu un glas pe care nu şi-l mai recunoştea.
― Prea târziu, răspunse Anatos. Casa îi ţine în puterea ei. I-a înrobit deja. Peste câtva timp, vor începe să iasă noaptea după hrană. De data asta copacii nu-i vor opri, nu mai suntem pe vremea vrăjitorului Malassow, pe pantele colinei şerpuieşte acum un drum frumos, un drum deschis de albi, şi pe acolo o vor apuca. Vor coborî în sat şi nu vor găsi decât gratii şi uşi blindate. Atunci se vor ascunde la marginea drumului, sperând să treacă vreo maşină. Au nevoie să mănânce, înţelegi? Să mănânce cu orice preţ!
― Şi dacă nu găsesc nimic? gemu David.
― Atunci vor începe să se gândească la tine. Îşi vor zice: „De ce mai zăbovim? Vom găsi neapărat ceva acasă.”
― N-au să facă asta! răcni David.
În spatele lui, Lenox şi Buddy râseră cu hohote.
― Oh, ba da, o vor face! murmură Anatos. Fiindcă pentru ei nu vei mai reprezenta decât câteva zeci de kilograme de carne macră, aflată la îndemână. Puştoaica şi fratele ei, cei care au locuit aici înaintea ta au zis la fel. „N-o vor face, îngâna Buddy cu o voce năroadă. Tati şi mami ne iubesc prea mult.”
― Da, îi iubeau, zise şi Lenox, se înnebuneau după ei, dar de preferinţă în stare crudă.
David îşi astupă urechile. Era un gest melodramatic, dar nu şi-l putuse reţine.
― Nu te mai prosti, îl bombăni indianul. Să ştii că nu ne amuză deloc gândul că, peste trei-patru zile, nimeni nu va mai putea să scoată nasul afară după căderea nopţii! I-am văzut pe părinţii tăi azi dimineaţă şi mi-am dat seama că sunt deja atinşi. Nu-i aşa că s-au schimbat? Ştii asta? Nu? ŞTII, NU-I AŞA?
― DA! urlă David înainte de a izbucni în lacrimi.
― Atunci trebuie acţionat repede, zise indianul, suspinând. Vom intra după aceea în amănunte. Trebuie să memorezi regulile de bază, să ştii că această casă nu are nici o putere asupra ta, că fizic vei scăpa de sub influenţa ei, dar că vei fi totuşi în pericol de fiecare dată când soarele va coborî la orizont. Părinţii tăi vor urma ciclul normal al metamorfozelor. Şi dacă se împerechează în timpul unei transformări, vor da naştere unui monstru. Cum li s-a întâmplat acelor indieni Yanato care s-au apropiat prea mult de meteorit.
― E scârbos, bolborosi David ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii.
― Atâta vreme cât secreţiile tale hormonale sunt ale unui copil, poţi fi sigur că nu rişti nimic. Dacă ai fi avut barbă, era cu totul altceva.
Tăcu, îşi coborî privirea şi adăugă cu o voce plină de jenă:
― Şi acum să trecem la treaba cea mai delicată…
David îşi ridică fruntea ghicind că lucrul cel mai rău abia acum urma. Se mânjise de muci ştergându-şi lacrimile, dar nu dădu nici o atenţie faptului.
― Nu există decât un singur mijloc de a ucide vârcolacul, zise foarte lent Anatos, iar glonţul de argint nu are nici un amestec în toată treaba asta. Pentru a pune capăt blestemului Lunii, trebuie ca fiara să fie doborâtă de cineva din propria ei familie.
― Ce… Cum? se bâlbâi David.
― Cu cât e vorba de o rudă mai apropiată, cu atât mai multe şanse are rana de a fi mortală, se grăbi să precizeze Anatos. Nu încerc să explic, spun pur şi simplu că asta s-a verificat în mod constant în cursul secolului trecut. E şocul sângelui. Sângele curat împotriva celui impur. Problema nu se poate rezolva decât în familie. Fiara nu se hotărăşte să moară decât dacă se vede doborâtă de cineva din familia ei, cineva care o îndrăgeşte. Această condamnare îl convinge de monstruozitatea ei şi de necesitatea de a dispărea. Nu există nici o altă portiţă de scăpare. Nici una.
― Sunteţi cu toţii nebuni, şopti David cuprins de oroare.
Vru să se ridice, dar mâna indianului îl ţintui la pământ.
― Ia, puştiule, murmură Buddy întinzându-i o sticluţă cu rachiu. Trage-i o înghiţitură; ai nevoie.
David duse mecanic sticla la gură şi bău un gât. Un val de căldură îi incendie imediat faţa, sporind şi mai mult confuzia care îl copleşea.
― În casă e frig, zise el, fără să se uite la nimeni. Mobilele plutesc deasupra solului, iar în camere e totdeauna întuneric, chiar şi în plină zi.
― Asta e atmosfera lunară, comentă Anatos. Când se face seară, pietrele îşi regăsesc puterea. Gravitaţia e mai mică, la fel ca pe Lună. Temperatura scade. Zidurile reflectă o lumină lipsită de căldură.
― Ai intrat acolo? îl întrebă David.
― Da, o singură dată, mărturisi indianul. Şi era gata-gata să mă coste scump.
Îşi ridică tricoul, arătându-i rănile paralele de pe piept.
― Credeam că magia celor vechi mă va proteja, zise el cu un rânjet. Sunt ultimul indian Yanato. Dar Fiara era acolo, n-am avut timp s-o zăresc. Doar m-a atins uşor. M-am căţărat într-un copac şi n-a putut să vină după mine. În general, ei sunt prea greoi ca să se caţăre pe crengi. Sunt puternici, dar lipsiţi de supleţe. A doua zi, nu-şi amintesc nimic şi îşi petrec ziua digerând ca pisicile. Sunt într-o dispoziţie încântătoare, foarte sociabili, gata să te servească. O să bagi de seamă singur.
― Nu vreau să-i omor, zise David apăsând pe fiecare cuvânt. Sunt părinţii mei. Îi iubesc.
― Aşteaptă să-ţi intre bine frica în oase, şuieră indianul. Poate că n-ai să-i mai iubeşti chiar atât de mult.
David îşi feri privirea, luă hainele şi începu să se îmbrace.
― Sunteţi trei ţicniţi, le zise el. La şcoală aveam un coleg care trăgea pe nas diluant. Povestea nişte chestii ţăcănite, la fel ca voi. Vă distraţi bătându-vă joc de mine, asta e tot.
― Nu crezi o vorbă din ce spui, replică sentenţios Anatos. Tot ce ţi-am povestit tu presimţiseşi deja, intuitiv. Greşesc?
― Nu, mărturisi David. Şi am văzut şifonierele plutind… Dar nu vreau să-i omor. Vreau să le spun că trebuie să plecăm.
Anatos se strâmbă.
― Asta nu va servi la nimic. Sunt deja atinşi. Digeră tot ce-ai aflat de la noi, dar nu sta o mie de ani pe gânduri. După părerea mea, metamorfoza va începe peste trei-patru zile. Vom încerca să te protejăm după puterile noastre, dar vâră-ţi în cap că tu şi numai tu, poţi pune capăt acestei ameninţări.
Se ridicară şi ieşiră din cabana conică. Anatos îi urmă imediat pe motocicleta lui.
― Oraşul se va refugia în spatele zăbrelelor, zise el. Bartlow ştie că nu poate face nimic împotriva Fiarelor. A încercat totul în tinereţea lui: curse, ambuscade cu puşca în mână, explozibil. Luptând împotriva vârcolacilor şi-a pierdut cei mai buni prieteni. Acum se ascunde, ca şi ceilalţi. Ca Hossecker, care se închide noaptea în biserica lui blindată ca să deguste un rachiu care ar orbi şi-un taur. E rândul tău să intri în scenă, puştiule. Noi te-am învăţat regulile, aşa cum facem ori de câte ori o familie se instalează pe colină.
― Şi s-a întâmplat vreodată, măcar o dată, să vă asculte vreun copil? îl întrebă cu ură David.
Anatos îşi aşeză pe nasul coroiat ochelarii de motociclist.
― Da, răspunse el. O dată. O copilă de unsprezece ani. Şi-a ucis tatăl şi mama cu un cuţit de bucătărie şi…
― Şi?
― S-a spânzurat, mărturisi Anatos. A fost găsită în pădure, spânzurată cu coarda de o creangă joasă.
Îşi îndreptă spatele şi apăsă cu toată greutatea pe pedala motocicletei.
― Şi după ce-şi devorează copiii ce fac? întrebă David gâfâit, agăţându-se de ghidon.
― Rămân în regiune câtă vreme găsesc de mâncare. Cu timpul, devin vicleni. Uneori chiar reuşesc să intre în case, să forţeze gratiile, dar alţii pleacă să caute mai departe, părăsesc ţinutul.
― Şi rămân vârcolaci?
― Nimeni nu ştie. Poate că, dacă nu mai sunt în contact cu casa, metamorfoza se atenuează.
― Asta înseamnă, zise David plin de speranţă, că dacă reuşesc să-i fac să plece, părinţii mei vor redeveni normali!
― Nu vor pleca de bună voie, zise Anatos, cu lehamitea unui profesor în faţa unui elev obtuz. Casa îi ţine pe loc. Acum n-are să le mai dea drumul. Acum numai tu mai poţi face ceva. Numai tu… Şi nimeni nu te va ajuta.
Motocicleta o porni din loc. Buddy şi Lenox încălecară imediat pe bicicletă şi se repeziră pe urmele indianului. David se pomeni singur. Propria lui umbră se întindea, imensă, până la baza colinei…
Foarte departe în urmă, la o depărtare de ani-lumină, o auzi pe mami chemându-l la gustarea de după-amiază.

8

CÂND AJUNSE în vârful colinei, văzu că mami aşezase o farfurie cu prăjituri şi un pahar cu lapte rece pe vechea masă de picnic acoperită de inscripţii. Îl întrebă dacă făcuse o plimbare plăcută şi dacă „întâlnise zâne şi spiriduşi”. Îşi dădu seama că îi vorbea de parcă ar fi avut cinci ani. Crezu că se va aşeza lângă el, îl va lua de mână şi îi va povesti Alice în Ţara Minunilor. Ronţăi biscuiţii, cu stomacul contractat de frică. Aşezată pe iarbă, mami zâmbea urmărind cu privirea o gărgăriţă care i se plimba pe genunchi.
― Gâdilă, chicoti ea după câteva clipe.
David se ţinea bine de masă, lupta împotriva huruitului din urechi care anunţa leşinul. Vorbele lui Anatos i se roteau în minte ca lama unui ferăstrău circular, răvăşindu-i creierul.
„Tâmpenii, îşi repeta el. Nimic altceva decât tâmpenii.” Dar ştia că nu e adevărat, că „hăitaşii” nu încercaseră să-şi bată joc de el. Examină casa cu coada ochiului. Prin urmare aici se devoraseră între ei oamenii-lupi ai comandantului Hollisson? Cu siguranţă că scândurelele parchetului băuseră sângele măruntaielor lor împrăştiate, căpătând o nuanţă de culoarea vinului pe care ceara ― mai târziu ― nu putuse niciodată s-o ascundă complet. Aici zgâriaseră zidurile cu ghearele; probabil că încă mai erau urme sub straturile de tapet. Urme „istorice”, îngrozitoare. Şi tot aici, pe aceeaşi peluză, indienii îi străpunseseră cu lăncile, fără să reuşească să-i omoare…
„Prietenoşi ziua, spusese Anatos. Monstruoşi noaptea. Metamorfoza le mobilizează toată agresivitatea, la soare nu ştiu decât să zâmbească.”
David presimţea că procesul pornise deja. Răsturnă înadins cu dosul palmei paharul cu lapte. Mami se apropie şi zâmbi.
― Neîndemânatic mic, zise ea ciufulindu-i părul.
David îşi încleştă maxilarele; ar fi preferat o palmă.
Îşi petrecu restul după-amiezei într-un şezlong vechi, prefăcându-se că citeşte reviste ilustrate. În realitate, cu ochii ascunşi de ochelarii negri, îşi pândea părinţii, înregistrându-le toate atitudinile. După o oră de observaţie atentă, băiatul trebui să admită că nu-i mai recunoştea. Tati se alese cu o înţepătură de viespe şi se mulţumi să schiţeze o strâmbătură, în timp ce altădată (lucru care deja se întâmplase!) ar fi apucat ditamai ciocanul, vrând să strivească insecta cu orice preţ şi proferând cele mai cumplite înjurături. David nu-şi putea lua ochii de la băşicuţa care se umfla pe bicepsul tatălui său şi căreia, în ciuda durerii, tati nu-i acorda nici o atenţie.
Puţin mai târziu tati şi mami se hârjoniră prin iarbă ca nişte copii… sau ca nişte animale tinere. Aveau în mişcări o graţie felină, o supleţe care îţi tăia răsuflarea. Mami se rostogolea, sărea în timp ce pe braţe şi pe coapse se umflau muşchi de care David nu-şi amintea.
― Nu mă prinzi, nu mă prinzi…
Fredona cu o voce stridentă, de fetiţă excitată. Şi tata se repezea, sărind pe deasupra mesei de picnic fără ca măcar să-şi fi luat elan. Aveau aerul că simt o mare plăcere când se frământau, se pipăiau, îşi atingeau carnea goală. De câteva ori se zgâriară din joacă, dungându-şi umerii şi braţele cu striuri lungi şi roşii cărora nu le dădură nici cea mai mică atenţie.
― Tare serios mai e David al nostru, zise deodată tati, ivindu-se la picioarele şezlongului.
Prins în flagrant delict, David se ghemui tot în scobitura pânzei decolorate. Ochii cu care îl privea tatăl lui aveau fixitatea unei pupile de felină pregătită să atace.
― Vrei să-ţi fac nişte jucării? îi propuse cu amabilitate tati, îngenunchind lângă el. E uşor ― tai lemnul, scot uneltele şi gata! Mi se pare că voiai un cal pe care să te legeni. Îţi fac calul în două zile, e bine?
― Tati, suspină David, cal de lemn îmi trebuia când aveam patru ani.
Tatăl lui se ridică în picioare, tulburat. Preţ de o secundă, faţa i se crispă, regăsindu-şi expresia nemulţumită pe care David i-o cunoştea dintotdeauna. Se va supăra? Îl va pălmui? David nu şi-ar fi închipuit niciodată că într-o zi va dori cu atâta ardoare să-şi vadă iar tatăl cuprins de crizele lui de furie. Dar grimasa dispăru imediat, trăsăturile redeveniră netede, relaxate. Zâmbitoare.
― Dacă nu vrei cal, se mulţumi să murmure tatăl lui de parcă nu l-ar fi auzit, găsim noi altceva. Un crocodil pe rotile? Fac nişte crocodili pe rotile foarte reuşiţi. Am să-i pun şi o coadă articulată care se va legăna când îl vei trage după tine în parc. Toţi micii tăi prieteni te vor invidia!
David îşi înghiţi cu greutate saliva. Tremurul mâinilor lui se transmise ziarului cu benzi desenate, imprimându-i un foşnet care amintea de freamătul frunzelor răscolite de vântul strecurat printre copaci.
― Un crocodil, strigă în gura mare tati, cu un aer hotărât. Un crocodil grozav.
Dar nu-şi scoase sculele şi, după vreo zece paşi, îşi uitase deja prima intenţie şi se aşeză la masă să ridice un castel din cărţi de joc. De fiecare dată când vântul năruia construcţia fragilă, tati o lua neobosit de la capăt, fără să înjure sau să schiţeze vreun gest de enervare. David se simţea ca un bloc de gheaţă. Acele zâmbete, acea bună dispoziţie pe care nimic nu reuşea s-o strice erau pentru el semne funeste, de netăgăduit. Părinţii lui nu se mai comportau în mod normal, acum era sigur de asta. Dacă băiatul s-ar fi urcat pe capota maşinii şi ar fi spart parbrizul cu piciorul, probabil că tati ar fi făcut o glumă de genul: „Bravo, fiule, în felul ăsta vom respira mai bine!” Lucrul cel mai îngrozitor era această blândeţe, preludiul unei bestialităţi în formare.
David se ridică din şezlong şi dădu fuga în casă, să-şi dea cu apă pe faţă. Înţelegea brusc siguranţa de nezdruncinat a lui Anatos: „Nu vei putea să-i faci să plece. Casa îi ţine în puterea ei, e prea târziu”. Da, era inutil, simţea prea bine asta. Dacă ar fi vorbit cu tati şi cu mami, ar fi fost ca şi cum s-ar fi adresat unor statui din parc sau unor manechine din vitrina unui mare magazin. Erau parcă hipnotizaţi, vrăjiţi. Procesele lor mentale nu mai funcţionau în mod normal. Tatăl lui îi propusese azi calul de lemn pe care David îl ceruse în urmă cu opt ani! Dacă le-ar fi vorbit de plecare, i-ar fi răspuns cu zâmbetele lor afurisite, de apostoli ai nonviolenţei.
Ce putea face? S-o şteargă? Să-şi facă o boccea şi să plece pe drumuri? Nu, ar fi fost o porcărie să-şi lase părinţii în voia sorţii. Cu siguranţă că exista un mijloc de a-i vindeca. Trebuia să găsească acest mijloc, şi pentru asta trebuia să-i ţină tot timpul sub observaţie, ca pe nişte animale de laborator cărora li s-a injectat un virus necunoscut…

În zilele următoare se dedică în întregime rolului de martor tăcut, înregistrând procesele bolii, căutând punctul slab. Această sarcină permanentă îi ocupa mintea, ferindu-l să cadă în vârtejul nebuniei.
Noaptea i se întâmpla să viseze că o înjunghia pe mami în burtă cu cuţitul mare de bucătărie cu care tăiau carnea. Simţea foarte clar lama luptând împotriva elasticităţii muşchilor abdominali, apoi ― la capătul acestei scurte rezistenţe ― înfîgându-se într-un hău de moliciune vâscoasă, răvăşind toate acele organe complicate pe care femeile le ascund în pântecele lor şi care le provoacă atâtea griji.
Altădată se vedea lovindu-şi tatăl în cap cu un ciocan luat din cutia cu scule. Craniul lui tati ceda cu un zgomot de ou spart, iar fisurile apăreau de jur împrejurul punctului de impact, dând feţei aspectul unui vas vechi, plin de crăpături. Scena se repeta la infinit, cu mici variante groteşti sau oribile: cuţitul care tăia pântecele Isei elibera cu aceeaşi ocazie şi copilaşul monstruos pe care-l purta în ea. Nou-născutul ţâşnea din rană lătrând ca un câine şi încerca să-l muşte pe David de pulpă.
Ciclul se termina totdeauna în acelaşi fel: David dădea fuga în pădure cu o coardă în mână şi se spânzura de o creangă joasă.
Se trezea din aceste coşmaruri cu inima bătându-i gata să se spargă, cu trupul scăldat în sudoare, în ciuda temperaturii extrem de joase care domnea în casă. De acum înainte nu mai avea curajul să iasă din camera lui şi prefera mai curând să urineze într-o sticlă decât să înfrunte culoarele pustii şi fosforescenţa lor maladivă.
De fiecare dată când crăpa puţin uşa camerei sale, zărea ceva care îi îngheţa sângele în vene. Uneori o supieră plutind la un metru de sol şi deplasându-se molatic între pereţii culoarului, alteori o zărea chiar pe Isa, goală, cu ochii daţi peste cap, rătăcind ca o somnambulă şi frecându-se de pereţi, cu nişte gâfâieli de căţea în călduri. Într-o noapte, când o lumină cu lanterna, Isa scoase spre el o limbă cumplit de lungă ― incredibil de ascuţită ― pe care o agită într-un mod obscen. David închise imediat uşa şi fixă un scaun sub clanţă.
În urma observaţiilor putuse să constate că micşorarea gravitaţiei acţiona în mod inegal, în funcţie de locul unde te aflai. În anumite încăperi nu se simţea deloc efectul, în vreme ce în altele, la cea mai mică mişcare, aproape că te vedeai ridicat de la pământ. David cercetă pereţii şi înţelese că sălile mari ale citadelei originare fuseseră împărţite, prin pereţi de cărămidă, în camere mai mici. Aceste camere, construite cu materiale obişnuite, atenuau fenomenul.
David îşi nota concluziile într-un caiet. Ştia că face asta ca să reziste avalanşei de groază pe care o simţea vuind în adâncul inconştientului. Din acest punct de vedere, detaşarea „ştiinţifică” era singurul mijloc de a scăpa de demenţa precoce… sau cel puţin de a o întârzia.
Încerca, pe cât posibil, să nu se mai gândească la viitor, la acea soluţie finală sugerată de Anatos şi complicii lui. Dar problema stăruia, în vise sau coşmaruri în care săvârşea, într-o interminabilă mişcare cu încetinitorul, gesturile ucigaşe care îl speriau atât de tare.
Cuţitul înfigându-se în pântecele lui mami. Buricul, ca o gură mică, se agită şi urlă cu o voce de şoricel din desenele animate: „Asasinule!”
Grotesc. Insuportabil.
Capul lui tati care se sparge ca un ou şi lasă să se vadă, în loc de creier, un pui de găină pufos care stă ghemuit.
Idiot. Cumplit.
Apariţia soarelui deasupra pădurii nu-i aducea lui David nici o uşurare. Angoasa stăruia înfiptă în pieptul lui ca un vârf ruginit de săgeată sau o schijă veche de obuz închistată. După ce înghiţea micul dejun, David se târa până la şezlong şi îşi relua observaţia, cu ochii la pândă, în timp ce sudoarea de pe degete dilua cerneala proastă de pe revistuţa cu benzi desenate. La patruzeci şi opt de ore de la dezvăluirile lui Anatos, tati începu să urineze în cele patru colţuri ale casei, de parcă ar fi vrut să-şi marcheze teritoriul. Nu se ascundea deloc când făcea asta, iar urina lui avea o duhoare de menajerie.
Mami îl imită şi ea foarte curând. Fără să-i pese de David, Isa îşi cobora şortul în jos şi se lăsa pe vine să urineze pe peluză. David pleca fruntea şi se cufunda în contemplarea Căpitanului Meteor care, de la o imagine la alta, respingea o invazie de păianjeni gigantici sau împrăştia cu pumnii o ploaie de meteoriţi care îi ameninţa nava spaţială.
Nişte animale. Se comportă ca nişte animale, fără nici cea mai mică pudoare. În curând n-au să se mai îmbrace, ba poate că se vor şi acupla pe peluză.
În camera părinţilor domnea acum un miros de sudoare aproape insuportabil. Patul lor mirosea a aşternut de paie, şi hainele puţeau a jeg. Dacă le miroseai, aveai senzaţia că ţi-ai vârât nasul în lâna grasă şi murdară a unei oi. David era singurul care mai intra, în fiecare dimineaţă, în sala de baie. Devenise cât se poate de clar că spălatul nu mai era pentru părinţii lui o datorie indispensabilă. David îi urmărea cum se instalează în propriul lor jeg. Avu impresia că barba şi părul tatălui său creşteau mai repede ca de obicei. Şi unghiile la fel.
El, care totdeauna avusese unghiile tăiate din carne, avea acum un fel de gheare groase şi cornoase care scrâşneau uneori porţelanul farfuriilor sau al ceştilor. Cu părul lung care îi atingea umerii şi cu unghiile de femeie trândavă, tati avea aerul puţin cam echivoc al unui homosexual prea musculos pentru plaja californiană la modă.
În schimb mami, dintr-un reflex persistent de cochetărie, abuza de loţiuni deodorante şi de parfumuri. Uneori i se zugrăvea pe faţă o expresie de perplexitate profundă, care din nefericire nu dura niciodată prea mult.

Părinţii nu mai vorbeau prea mult, mulţumindu-se să comunice prin gesturi sau prin mârâituri. Majoritatea timpului stăteau tolăniţi la soare, cu ochii larg deschişi, cumplit de ficşi, de parcă lumina strălucitoare care venea din cer nu-i stingherea deloc.
„Numai animalele se bucură de privilegiul de a privi soarele în faţă fără să clipească, notă David în jurnalul său. Omul însă nu poate.”
Ora de masă constituia totdeauna pentru David un moment de mare tensiune nervoasă deoarece mami, altădată o bucătăreasă excelentă, punea acum pe masă feluri de mâncare din ce în ce mai puţin pregătite. Tati se plânse foarte curând că făcea carnea prea prăjită. Mami şi tati începură destul de repede să-şi consume fripturile complet crude.
― Sunt mai bune aşa, îi spuneau fiului lor. Aproape că simţi vitaminele trosnind între dinţi. Ar trebui să faci şi tu ca noi. Oricum, carnea prăjită duce la cancer, asta se ştie foarte bine.
David bâlbâia răspunsuri vagi. De cele mai multe ori, mami uita să aducă tacâmurile şi era nevoit să mănânce cu degetele.
― Nu mai face pe domnişoara, glumea tati. Crezi că vânătorii folosesc tacâmuri de argint?
Şi, aplecându-se peste masă, scosese o limbă interminabilă ca să-şi lingă farfuria. Barba şi părul îi împodobeau acum faţa ca o coamă de leu. Rămăşiţele de la mesele din timpul zilei rămăseseră agăţate în această claie de păr încurcat, fără ca mami să-i găsească ceva de reproşat.
Uneori, când vântul îşi schimba direcţia, David simţea mirosul părinţilor. Un miros care nu mai amintea nici de săpun, nici de loţiune de după ras. O duhoare puternică de animal, pe care o simţise uneori la lighioanele uscate din colecţia lui Billy Schonacker. „Un miros de coaie, spusese Billy cu limbajul lui colorat. Când te duci la grădina zoologică, apropie-te de lei, de tigri şi adulmecă, continuase el. Vei vedea că miroase a fiară sălbatică, a coaie… Asta e opera hormonilor lor. Nu sunt făcuţi decât pentru două lucruri: rut şi masacru.”
Rut şi masacru… Cuvintele se roteau fără încetare în mintea lui David. Atunci se uita la unghiile lui tati. Nişte unghii tari, care deja nu mai puteau fi tăiate decât cu cleştele. Nişte unghii groase, cu nervuri, care l-ar fi stingherit tare mult dacă ar fi trebuit să se servească de sculele lui. „N-ar fi bun de disc-jockey, îşi zise David, reţinându-şi un râs isteric; ar zgâria discurile!”
A treia zi, mami aduse la micul dejun carne crudă în loc de clătite şi sirop de arţar, iar David fu cât pe ce s-o rupă la fugă, în jos, pe versantul colinei. Ceva mai târziu, scobindu-şi dinţii cu vârful unei unghii, tati zise ceva despre absenţa animalelor prin preajma casei.
― Încă nu s-au obişnuit cu noi, murmură el privind fix spre pădure. Vor trebui să înveţe să ne iubească. Mi-ar plăcea ca păsărelele să vină să-mi ciugulească firimituri din palmă.
― Ca în Albă ca Zăpada, zise şi mami.
― Ar trebui să mergem în întâmpinarea lor, continuă tati, să le dovedim că nu le vrem decât binele. Ne lipseşte prezenţa lor… Mi-ar plăcea… Mi-ar plăcea să mângâi o căprioară.
― Un pui de căprioară, zise mami cu ochi umezi.
David se înfioră. Înainte, când totul era normal, părinţii lui întreţineau o prudenţă vigilentă faţă de animale, pe care amândoi le considerau purtătoare de maladii ciudate. „Pelada, i se repetase de nu ştiu câte ori, râia…”
― Să-mi strecor degetele prin blăniţa unui cerb, repetă tati.
Păreau în transă, şi nările le palpitau mult mai repede ca de obicei.
― Haide în pădure, propuse mami, să facem o plimbare, o plimbare lungă…
Isa se ridică. „Nu în pădure, acolo sunt curse”, fu gata să strige David. Dar în sinea lui, o voce înspăimântată şoptea: „N-are importanţă, să cadă în curse. Ar fi cea mai bună soluţie, ai scăpa de ei…”
Deschise gura, dar părinţii lui se depărtaseră deja, fără să se mai ocupe de el. Tati îşi smulse blugii şi chiloţii. Mami făcu la fel, aruncându-şi şortul cu piciorul, la celălalt capăt al peluzei. În întregime goi, Andy şi Isa săriră printre copaci, scoţând strigăte ciudate. David îi văzu dispărând printre trunchiuri, indiferenţi la mărăcinii care acopereau solul.
― Animalele, urla tati. Unde sunt fraţii noştri, animalele?
Şi mami chicotea, sărind în urma lui. David închise ochii.
„Să-mi bag mâinile în blana lor”, spusese tati etalându-şi pe masă degetele cu unghii cu aspect de gheare. Vor coborî panta colinei, sărind de la un copac la altul. Poate se vor opri lângă o băltoacă de apă pentru a se răcori lipăind lichidul direct de pe sol.
Carnea crudă de pe masă degaja un miros fad, de sânge închegat.
„Bocceaua, îşi zise David. Şterpeleşte banii care au mai rămas în portofelul lui tati… şi şterge-o. Nu aştepta, nu încerca să afli ce se va întâmpla. Nu eşti decât un puşti, nu poţi face nimic pentru ei, nu te crede într-una din porcăriile tale de benzi desenate! În realitate, cei mici sunt totdeauna victime, niciodată eroi! NICIODATĂ!”
Palmele sale imprimaseră două pete umede pe lemnul zgrunţuros al mesei.
Părinţii îşi făcură apariţia două ore mai târziu, plini de dâre însângerate, cu coapsele şi gambele năpădite de spinii rugilor. Crengile joase îi izbiseră probabil făcându-le vânătăi pe piept şi pe umeri. Dar lor nici nu le păsa şi râdeau ca nişte liceeni.
― O plimbare a naibii de frumoasă! exclamă tati. Trebuie să recunoaştem că o gură de aer face tare bine.
Spre seară, totuşi, dispoziţia lui se schimbă, şi David îl surprinse adulmecând ca un câine. Îngenuncheată pe peluză, mami smulgea, nervoasă, smocuri de iarbă. Nici unul nu-şi îmbrăcase hainele, iar sângele zgârieturilor li se întărise pe piele formând cruste maronii.
― E lipsă de animale, zise tati cu o voce răguşită. Tare mi-ar plăcea să le prind ca să le… tăbăcesc. Da, să le tăbăcesc. Să le pun pielea la uscat şi să fac din ea tot felul de obiecte.
― Genţi, haine, visă mami. Turiştii caută acest gen de marfă.
Adulmecară amândoi, cu gâtul întins, de parcă vântul le-ar fi adus deodată mii de informaţii pe care David nu le putea percepe.
― Animalele, făcu tati.
― Sunt departe, gemu mami. O vacă şi doi viţei. Simt mirosul lor de lapte.
― Sunt acolo jos, confirmă tati. În oraş. Dar mai e şi un câine, îi simt mirosul pe limbă. E un câine bătrân, miroase a urină.
Din cauza fricii, David simţi cum i se zbârleşte părul la ceafă. Soarele apunea, şi părinţii lui îşi pierduseră brusc zâmbetul din timpul zilei. Mişcările lor erau acum bruşte şi nervoase, ca ale unor maimuţe enervate de o prea lungă captivitate.
„Sări în maşină, şoptea glasul raţiunii din conştiinţa lui David. Sări în maşină, porneşte motorul şi şterge-o cât poţi de repede, până nu e prea târziu. Chiar nu pricepi că se TRANSFORMĂ?”
Dar rămase ţintuit locului, privindu-şi mama care adulmeca asemeni unei maimuţe şi se lingea pe buze. Avusese totdeauna acest prognatism sau era doar o iluzie provocată de lumina scăzută a înserării?
― Haideţi la culcare, propuse el cu o voce tremurătoare.
Aceste cuvinte rupseră vraja. Tati se scutură şi îşi luă de jos chiloţii, mormăind.
― Da, aprobă el, haide la culcare. Mâine va trebui să ne gândim serios la povestea asta cu animalele, cu pielea pentru tăbăcit. Nu pot să ard gazul de pomană, la nesfârşit.
„Dar tu eşti tâmplar!” îi veni lui David să-i strige, însă consideră că era inutil să înrăutăţească şi mai mult situaţia, înţelegând de îndată că părinţii lui căutau un alibi pentru a se putea apropia de ceea ce le lipsea cel mai mult în acest moment: prada…
„Parcă ar fi drogaţi, îşi zise el. În curând, nimic nu-i va mai putea opri. Vor avea nevoie, cu orice preţ, de doza zilnică.”

9

A DOUA ZI DIMINEAŢA, tati hotărî o plimbare lungă prin împrejurimi, ca să „dăm peste afurisitele astea de animale care se încăpăţânează să facă pe timidele”.
― Prefer să nu te iau şi pe tine, îi zise el lui David. Vom merge repede şi ai să oboseşti.
Mami îi întări spusele: aveau de gând să se aventureze în locurile greu accesibile şi, nu-i aşa, David n-avea habar de capcanele care puteau să existe la ţară. Plecară fără să ia nimic cu ei, nici ploscă cu apă, nici de-ale gurii, dar se ghicea la ei o grabă febrilă de a se afunda în adâncul pădurii şi a se debarasa de haine pentru a sări nestingheriţi printre rugi. Tati nu avea decât un tenis în piciorul drept, stângul era gol, dar nu arăta prin nimic că şi-ar da seama de asta.
― Vom domestici toate păsările din vecinătate, zise mami cu fervoare. Trebuie să le reînvăţăm drumul spre colină. Ar fi atât de frumos dacă în fiecare dimineaţă, când deschidem uşa, am descoperi căprioare pe peluză.
Cu o oarecare uşurare, David se uită după ei cum se îndepărtează. Abia trecuse o oră, când se auzi zgomotul unui motor. La cotitura drumului apăru un camion vechi şi hodorogit. La volan era Anatos iar lângă el stătea şeriful Bartlow. În spate, ghemuiţi în mijlocul unui material heteroclit, Buddy şi Lenox se strâmbau din cauza zdruncinăturilor. Vehiculul pătrunse în luminiş. Era, într-adevăr, un camion vechi, aşa cum nu mai poţi vedea decât la ţară. O vechitură dată cu o vopsea oliv, urâtă în draci. Pe portiere se etala o inscripţie făcută cu şablonul: „Mac O’Leary. Fierar.” Anatos trase frâna de mână şi sări din maşină.
― I-am văzut plecând, zise el imediat. Am venit să-ţi arătăm secretele casei, dar trebuie să ne grăbim, nu vreau ca vântul să ducă mirosul nostru în direcţia lor.
Făcu un gest. Buddy şi Lenox coborâră de pe platforma din spate şi începură să descarce foi de tablă şi maşini electrice de găurit. Bartlow rămase la locul lui, evitând cu grijă privirea copilului.
― Vino, zise Anatos. Îţi voi arăta ascunzătoarea de supravieţuire. E o şmecherie care te va salva până când vei lua o hotărâre.
Vorbea repede şi degaja un miros de sudoare acidă, ca oamenii cărora le e frică. Apropierea prea mare de casă îi stingherea în mod vizibil. Indianul îl duse pe David în interiorul clădirii şi parcurseră unul dintre culoarele întortocheate din aripa stângă.
― Trebuie să memorezi perfect drumul, murmură el. Toate coridoarele seamănă între ele şi ai putea foarte bine să te rătăceşti.
Fundul culoarului era ocupat de o oglindă mare, dungată de crăpături lungi şi a cărei ramă aurită avusese mult de suferit. Anatos o desprinse de pe perete, iar David putu să-şi dea seama că oglinda era în realitate montată în balamale, ca o uşă. În spate se găsea uşa blindată a ceea ce părea să fie un seif. Un arc ţinea oglinda lipită de această uşă, lăsând între ele doar atâta spaţiu cât să-ţi poţi strecura mâna.
― Noi l-am instalat, zise cu mândrie indianul. Înainte nu era decât un dulap, dar am făcut din el un mic buncăr, ia priveşte!
Uşa de oţel avea nişte balamale enorme. În ciuda aspectului de nezdruncinat, era pe alocuri turtită şi plină de zgârieturi adânci, de parcă o armată de jefuitori încercase să o forţeze cu lovituri de berbec.
― Nu poate fi zăvorâtă decât din interior, îi explică Anatos. Nimeni nu poate s-o forţeze sau să-i spargă broasca.
Trase de uşă, şi balamalele scârţâiră îngrozitor. Un val de aer umed îi năvăli în faţă. David îşi întinse cu timiditate capul în dreptunghiul de întuneric care se detaşa acum pe perete, zărind o încăpere îngustă, fără nici o deschizătură spre exterior. Puţea a temniţă şi a mucegai. Jos se vedea o saltea, o saltea mică, luată probabil dintr-un pat de copil.
„O închisoare pentru puştani”, gândi el fără să vrea.
Anatos îngenunchease pipăind pardoseala. Degetele lui găsiră, în sfârşit, bricheta. Aprinse lampa cu petrol, care aruncă o lumină galbenă şi tremurătoare asupra pereţilor celulei. Pe pereţi erau etajere cu reviste ilustrate ale căror pagini se îndoiseră din cauza umezelii, cărţi cu poze, creioane colorate, jucării pentru copiii foarte mici: un urs care nu mai avea decât o ureche, cuburi, o maşinuţă roşie.
― Fata a stat aici înaintea ta, murmură Anatos. A stat aici ascunsă un timp, împreună cu fratele ei.
David îşi reţinu un fior. Încăperea degaja un miros de mormânt. Pe saltea zări o tabletă de ciocolată abia începută. Lângă pereţi fuseseră îngrămădite provizii specifice copiilor: pachete cu prăjituri uscate, cutii de cremă de ciocolată, sticle cu apă gazoasă, borcane cu dulceaţă.
― Asta e camera de supravieţuire, zise indianul, apăsând pe cuvinte. Ai înţeles la ce serveşte sau îţi trebuie explicaţii suplimentare?
― Nu e cazul, protestă David cu voce sugrumată. Aici te ascunzi noaptea, în timp ce…
― Mda! „în timp ce…”, cum bine zici! Când foamea va începe să-i chinuie, vei avea tot interesul să te retragi aici, pe ascuns, de la apusul soarelui. Ogeacul ăsta e singura ta barcă de salvare, puştiule. Când ai să vii, ai grijă să încurci mirosurile în urma ta, pentru ca ei să nu poată ajunge până aici.
― Să încurc mirosurile?
― Mda. E destul să-ţi ascunzi propriul miros sub un alt miros, mai puternic, şi, dacă e posibil, neplăcut pentru cineva cu acest simţ foarte dezvoltat. Piper, boia de ardei iute… Arunci un pumn în urma ta, pe pardoseală, şi va fi de ajuns ca să le ia nasul foc şi să se îndepărteze de acest culoar.
David făcu doi-trei paşi înăuntru. Cămăruţa îl apăsa. Lângă saltea fusese aşezat un ceas deşteptător mare.
― Să nu uiţi să-l întorci, îi atrase atenţia indianul. Nu există nici o deschizătură spre exterior şi, dacă adormi, n-ai cum să mai ştii dacă s-a făcut ziuă.
Se răsuci în loc şi arătă spre o găleată emailată, de culoare galbenă, instalată în mijlocul proviziilor.
― Pentru pişat şi căcat, zise el fără înflorituri. Dai cu puţin dezinfectant şi se poate folosi din nou.
Se întoarse spre uşa blindată şi-i arătă lui David cum s-o zăvorască cu ajutorul unor bare transversale.
― Poate să reziste şi la atacul unor rinoceri, glumi el cu o voce care s-ar fi vrut ironică; totuşi o vom mai întări.
David îşi dădu deodată seama că tocul de oţel era dungat de urme adânci de parcă ascuţişul unui ferăstrău circular ar fi alunecat pe suprafaţa lui în mai multe locuri. Uşa însăşi, în ciuda şirurilor de buloane, părea a fi fost tamponată de un autocar.
― Sunt… atât de puternici? zise el dintr-o suflare.
Anatos lăsă capul în jos.
― Sunt îngrozitori, răspunse cu o voce care îşi pierdu brusc orice nuanţă hazlie. Nici un animal nu are o asemenea putere de distrugere.
David dădu din cap, lămurit, şi încercă să mânuiască sistemul de închidere a uşii. Când trăgeai uşa, încăperea devenea şi mai mică, şi mai sufocantă. Insuportabilă. Cum putea cineva să suporte o noapte întreagă această claustrare?
― Mă duc să-i aduc pe Buddy şi pe Lenox pentru reparaţii, zise Anatos. Te las, simte-te ca la tine acasă.
Dar gluma nimeri ca nuca în perete.
David se lăsă jos pe salteaua mică. Fetiţa dormise deci aici, cu frăţiorul ei în braţe. Copilului îi fusese frică de întuneric şi plânsese. În unele momente fusese obligată să-i astupe gura ca să nu trădeze locul ascunzătorii. Respiraţiile lor îngreunaseră foarte repede atmosfera încăperii, avuseseră dureri de cap şi până la urmă căzuseră într-o toropeală copleşitoare.
Întinse mâna la întâmplare şi luă o carte de pe etajera care ţinea loc de bibliotecă. Era un roman de dragoste istoric, insipid. Ilustraţia copertei reprezenta un castel din Evul Mediu. În vârful donjonului, un cavaler în zale strângea în braţe o femeie tânără şi frumoasă cu hainele sfâşiate. Benzile desenate aparţineau, după toate probabilităţile, altcuiva, căci era vorba de poveşti comico-pornografice pentru cătane: Aventurile sergentului Screw şi ale caporalului Prick. Câţi copii or fi trecut prin acel loc al disperării şi al groazei? Câţi fugari se vor fi ghemuit pe saltea, pândind de cealaltă parte a uşii suflul unei respiraţii animalice?
David îşi şterse palmele pe pânza saltelei. În mijlocul creioanelor colorate zăcea un caiet de desen. Mâna stângace a unui copilaş desenase silueta a ceea ce părea a fi un animal răufăcător, cu ochii roşii şi exagerat de mari şi a cărui gură nu era decât un zigzag de colţi. Să fi avut puştii timp să-şi întrezărească părinţii în plină metamorfoză.
David se înfioră. Atmosfera închisă îl făcea să i se zbată tâmplele. După ce terminase caietul, copilul mâzgălise pereţii. Un scris rotund, feminin; aşternuse câteva fraze pe tencuiala învineţită de pete roşcate. David întoarse capul pentru a nu fi tentat să le citească. Prin urmare, aici va trebui să înveţe să supravieţuiască. Dar dacă sistemul de închidere se bloca? Dacă rămânea prizonierul dulapului? Simţi sfredelul spaimei şi începu sa se sufoce. „Claustrofobie, îi şopti vocea interioară. În dulapul ăsta ai să te ţicneşti după trei ceasuri.”
Nu, nu. Nu era adevărat, va şti să treacă prin această încercare fără să o ia razna, ca un adevărat supravieţuitor. De altfel, citise într-un ziar de popularizare a ştiinţei că, în perspectiva viitoarelor dezastre nucleare, era necesar de acum încolo să ne obişnuim cu claustrarea prelungită. Savanţii îşi înmulţeau experienţele în acest sens, în încercarea de a stabili dacă oamenii erau în stare să stea ascunşi mai multe luni în adâncul unui buncăr fără să înnebunească sau să se omoare între ei. „Asta va fi o experienţă bună, murmură el. În felul ăsta vei fi pregătit pentru al treilea război mondial.”
În ciuda eforturilor pe care le făcea, gândurile i se întorceau mereu la fetiţă şi la frăţiorul ei. Şi-i imagina acolo, aproape că le simţea greutatea pe saltea. Fata luase cu ea biluţe de ceară să-şi astupe urechile, să uite de frecarea şi scrâşnetul de dincolo de uşă. Zgomotul ghearelor îndârjindu-se asupra oţelului, şi de asemenea mârâielile, nişte mârâieli pofticioase pline de obscenitate…
Cât timp rezistase? O săptămână, două? După câteva zile începuse să-şi urască frăţiorul din cauza plânsetelor neîncetate şi a capriciilor de copilaş. Poate că spunea: „Eşti rea, mă plictisesc, vreau să mă duc cu mămica, ea e mai drăguţă decât tine.” Fetiţa nu mai rezistase, îl pălmuise ca să-l facă să tacă. Poate că fusese tentată să deschidă uşa şi să-l împingă pe băieţel pe culoar zicându-i: „Dacă mămica e aşa de drăguţă du-te atunci şi dă ochii cu ea!”
Nu, nici chiar aşa… Nu? Chiar aşa? De fapt nu ştia nimic, în acest gen de situaţii orice era posibil, şi mai ales ce era mai rău.
„Du-te atunci şi dă ochii cu mămica…” Şi băieţelul o rupe la fugă cu paşii lui mărunţi pe culoarul invadat deja de lumina roşie a crepusculului. Aleargă, cade, se smiorcăie. „Mami? Tommy făcut buba. Mami?”
Acum s-a făcut întuneric. Lui Tommy începe să-i fie puţin frică, dar nu vrea să se întoarcă în dulap. Acolo se respiră greu, şi mai sunt şi mirosurile de caca şi de pipi care vin dinspre găleată; e murdar, nu-i place asta. Şi pe urmă vrea îngheţată, iar în dulap nu e îngheţată. „Mami?” Ceva vine în direcţia lui, un pas greoi care face podeaua să tremure. Îl învăluie un miros cumplit. Acum îi e într-adevăr frică, suflă peste genunchiul julit, îşi exersează strâmbăturile cu care o va înduioşa pe mămica atunci când aceasta va apărea după colţul coridorului. Căci ea vine, nu-i aşa? Mămica lui e, nu animalul rău de care i-a vorbit surioara. Şi pe urmă, el nu mai crede în bau-bau, acum e mare, are aproape şase ani. O umbră invadează culoarul, o umbră mai neagră decât noaptea.
STAI!
David se ridică în picioare dintr-o săritură, cu răsuflarea tăiată, cu faţa lucind de transpiraţie. Un fior dureros îi zbârleşte perişorii de pe braţe. Inima îi bate cu putere. Un zgomot de fiare îl face să tresară, dar nu e decât Buddy cu braţele încărcate de scule. Anatos vine în urma lui, trăgând un aparat de sudură.
― Fă o plimbărică pe-afară, zise el. Cred că Bartlow vrea să-ţi vorbească.
David plecă spre ieşire. Oricum, simţea nevoia de aer şi de lumină. Camionul de pe peluză părea o apariţie nepotrivită, anacronică. Şeriful rămăsese tot în cabină, privind în gol. Lui David i se păru bătrân. Da, asta era. Părea un bătrân înspăimântat, ghemuit pe scaunul maşinii şi retras în el pentru a rezista mai bine loviturilor. În oraş, prin metrou, puteai să vezi destul de des bătrânei cocârjaţi astfel pe banchete, ghemuindu-se şi mai mult de fiecare dată când un tip în geacă de piele urca în vagon. Bătrâni care degajau un miros de victimă.
― Dom’le! zise David urcând pe treapta cabinei.
Bartlow tresări. Ţinea ceva pe genunchi. Un obiect greu, înfăşurat într-o cârpă unsuroasă.
― E o poveste a naibii de ciudată, nu-i aşa, micuţule? mormăi el. Nu prea ştiu să ţin discursuri, asta e mai curând specialitatea lui Hossecker. De altfel, poate că într-una din zile îl vei vedea apărând aici. Eu am venit să-ţi spun că nu trebuie să eziţi şi că n-are de ce să-ţi fie ruşine. Le vei face un serviciu… şi aş vrea să-ţi dau asta.
Luă pachetul unsuros şi-l aşeză în mâinile lui David. Era foarte greu şi, imediat ce-l prinse între degete, băiatul înţelese că era vorba de un revolver.
― Nu e nevoie să-ţi explic cum funcţionează, nu? mormăi şeriful. Acum toţi copiii ştiu asta din leagăn.
David nu găsi nimic de răspuns. Arma îi atârna în mână ca o nicovală. Bartlow îşi trecu limba peste buze. Era foarte limpede că murea de frică şi că făcea eforturi enorme să nu plece imediat cu maşina.
― Nu e nimic de înţeles, zise el dintr-o suflare. Asta e regula. Trebuie să-i împuşti noaptea, după ce s-au transformat. Ziua n-ar servi la nimic. S-ar vindeca şi ar trebui s-o luăm de la capăt.
― Dar de ce eu?
― Pentru că trebuie să ai acelaşi sânge ca al lor ca să-i ucizi, să fii din aceeaşi familie. Hossecker ţi-ar da citate din Biblie dar eu n-am să-ţi încarc capul cu vorbe pompoase. Eu îţi spun: trage, de la trei metri n-ai cum să-i ratezi. Ţine bine puşcociul cu amândouă mâinile, altfel reculul o să ţi-l smulgă din palmă. Ţi-am adus o cutie cu gloanţe, în cazul în care vrei să te antrenezi trăgând în copaci înainte de a trece la acţiune.
Făcu o pauză. Gâfâia ca fumătorii bătrâni, cu bronhiile saturate de gudron.
― Ştiu că e nasol, zise el. Dar numai tu poţi să faci asta. Tu trebuie să-i purifici pe cei de un sânge cu tine, pe care blestemul i-a făcut impuri, asta o să-ţi spună Hossecker. Dacă n-ai s-o faci, vei sfârşi ca toţi ceilalţi copii. Vei fi găsit făcut zob, cu capul într-un loc şi cu trupul într-altul. Crezi că arăta frumos copila aceea de doisprezece ani despicată în două, cu interiorul pântecelui curăţat asemenea carcaselor pe care măcelarul le scoate din camera frigorifică? Şi micuţul, Dumnezeule mare! Îi mâncaseră limba şi îi supseseră ochii. Îţi închipui? Nişte părinţi în stare să facă asta propriilor lor copii? S-a dat vina pe un animal sălbatic. Nu se putea face altfel. Şi au venit amândoi la înmormântare, îmbrăcaţi cu hainele lor frumoase de duminică şi zâmbeau ca nişte apostoli. Ai fi zis că sunt nişte îngeri incapabili să facă rău chiar şi unei muşte. El era poet, un tip care apărea în emisiunile literare de la televizor. Ea făcea vase de artă. Nişte părinţi tineri, curăţei, blonzi, măsuraţi la vorbă. Pe toţi dracii! Ne-am uitat la ei cum îşi îngroapă copilaşii, reţinându-ne să ne descărcăm armele asupra lor. Oricum, tot n-ar fi servit la nimic, le-am fi găurit doar hainele. După ceremonie, Hossecker s-a îmbătat criţă, de ajunsese să borască peste tot în biserică.
David îşi încleştă degetele pe mânerul revolverului. Bartlow vorbea uitându-se fix undeva, dincolo de parbriz. Din casă răsunau lovituri de ciocan. Anatos şi Hăitaşii reparau cămăruţa de supravieţuire.
― Nu-ţi pune prea multe întrebări, continuă şeriful, gâfâind. Spune-ţi că sunt atinşi de o boală afurisită şi că le faci un serviciu scurtându-le suferinţele.
― Dar de ce eu? gemu David, înăbuşindu-şi lacrimile.
― Ăsta e blestemul, ţi-am mai spus, răspunse Bartlow schiţând un gest vag. Poate e o şmecherie diavolească, să facă lucrurile şi mai oribile… sau un mod de a ispăşi crimele sângelui blestemat. Va trebui, nu-i aşa, să trăieşti toată viaţa cu remuşcarea de a-i fi ucis, iar suferinţa asta va plăti crimele comise de părinţii tăi. E un fel de pact, de contract… de răscumpărare cu dobândă. Înţelegi? Vei ispăşi în locul lor, toată viaţa. Vei plăti datoria lor cu remuşcarea ta, dar blestemul te va cruţa.
Tuşi.
― Tot ce ţi-am spus eu acum sunt gogoşile lui Hossecker, zise abia trăgându-şi sufletul. El s-a gândit mult la chestia asta. Dar eu zic să nu-ţi chinui prea tare creieraşii; gândeşte-te să-ţi salvezi pielea, pe urmă o să vezi tu.
― Şi dacă pe urmă mă spânzur, cum a făcut puştoaica aceea cu coarda, asta o să vă simplifice ancheta, nu? zise David arţăgos.
Bartlow îşi feri privirea şi roşi. David îşi închipuia fără greutate raportul ticluit de şeriful cel gras: „O copilă dementă… Îşi omoară părinţii şi se sinucide”. Simplu, fără probleme.
― Ea era fată, protestă şeriful. Tu eşti băiat, te vei descurca mai bine.
― Şi la ce v-aţi gândit pentru părinţii mei?
― Actul criminal al unor vagabonzi. Crimă săvârşită de nişte motociclişti hoinari. Sper că ai pe cineva în familie care să se ocupe de tine?
Lui David îi veni să-l lovească cu revolverul peste faţă, ca să-i vadă sângele curgându-i pe obrajii neraşi. În clipa aceea, Anatos şi Hăitaşii ieşiră din casă trăgând după ei ustensilele cu care lucraseră.
― Am terminat, zise indianul. Am mai consolidat uşa. Dar să fii atent cu lampa cu petrol. Nu e aerisire, şi ai putea să te asfixiezi.
Toţi păreau grăbiţi să plece. David coborî de pe treapta maşinii.
― Vei vedea, cu un revolver e uşor, insistă cu glas greoi Bartlow. E ca şi cum ai apăsa pe un întrerupător să aprinzi un bec.
Camionul se puse în mişcare, întoarse şi o porni în jos pe drumul în pantă. David rămase un moment nemişcat, apoi se apropie de masa de picnic pe care desfăcu pachetul. Apăru o armă enormă, dar uzată. Ţeava şi mânerul erau zgâriate iar pe butoiaş se vedeau pete de rugină. Lângă el fusese aşezată o cutie de cartuşe, plină numai pe jumătate. Bartlow făcea economii. „Voiai să înveţi să devii rău, îi şopti vocea lui interioară. Îţi aminteşti? Credeai că la ţară nu se poate supravieţui fără o anumită doză de răutate.” Apucă revolverul cu mâna dreaptă şi îl ţinu ridicat în faţa lui. Era greu, şi mâna îţi obosea foarte repede. Şi nu-l entuziasma câtuşi de puţin. Altădată şi-ar fi pus ambele picioare pe tăietor ca să poată ţine în mână o astfel de sculă mortală. La şcoală, unii puşti care aveau taţii poliţişti pretindeau că ştiu totul despre trasul la ţintă. „Tata mă ia cu el la o groapă de gunoi, povesteau ei, şi acolo tragem în cutii goale şi în sticle, pif! paf! facem prăpăd! De ziua mea, tata îmi va da voie să trag cu puşca lui…”
Gogoşi? Lăudăroşenii? David nu reuşise niciodată să afle exact, dar totdeauna simţise o gelozie mocnită faţă de aceşti puşti, pe care îi considera privilegiaţi. Azi însă, arma care îi păta palmele cu dâre de ulei îl înspăimânta. Era un instrument de călău, nu o jucărie pe care o mângâi şi o pui pe pernă ca să te uiţi la ea când adormi.
O împachetă la loc şi hotărî s-o ducă în dulapul de supravieţuire. Cu ocazia asta se antrenă să memoreze locul exact al ascunzătorii şi simulă o fugă nebună pentru a se obişnui să mânuiască în cât mai puţine secunde uşa blindată şi barele ei de siguranţă. Repetă până când obosi, apoi adăugă noi provizii celor existente. Apă, mai ales avea nevoie de apă. Probabil că mureai de sete în cămăruţa aceea fără ferestre.
„Diseară mă voi culca acolo, hotărî el. Trebuie să încep să mă obişnuiesc.” Apoi ieşi pe peluză, să scape de mirosul de mucegai al temniţei.

10

ANDY ŞI ISA se întoarseră abia a doua zi dimineaţă. Murdari de noroi, plini de zgârieturi şi cu hainele zdrenţuite. Aveau un aer rătăcit şi fericit totodată. Se lăsară să cadă pe peluză şi rămaseră acolo legănându-şi capetele. Aducându-le cafea, David remarcă la amândoi urme de sânge sub unghii, iar pe braţe le rămăseseră lipite fire de păr de provenienţă animală (blană de iepure, de bursuc?). Erau cuprinşi de frisoane spasmodice, ca nişte câini bolnavi, şi respirau aşa cum fac animalele: cu gura deschisă şi limba lăsată să atârne. Fără să fi pronunţat vreun cuvânt, amândoi se făcură colac şi adormiră pe iarbă în bătaia soarelui.
David se învârti în jurul lor cum te învârteşti în jurul cuştii cu tigri la grădina zoologică, fără să îndrăznească să întindă mâna spre ei. Aveau picioarele pline de sânge şi partea de jos a gambelor zgâriată de rugi. Tati mai avea şi o pată pe tricou, în dreptul omoplatului. David îndepărtă cu grijă ţesătura şi descoperi o rană violacee, tare urâtă. În locul acela carnea fusese distrusă de o salvă de alice care intraseră în muşchi. Puteai vedea foarte bine biluţele negre înfipte în carne. Probabil că durerile erau cumplite. Pe marginea rănii, acolo unde pielea avea aspectul unei fripturi tăiate, pe jumătate crudă, se formaseră cheaguri de sânge.
„Cineva a tras în ei, îşi zise David. Vreun ţăran înspăimântat căruia, probabil, i-au furat găinile.”
Nu ştia ce atitudine să ia. Trebuia să anunţe un medic? Dar care medic ar accepta să se deranjeze pentru a îngriji doi… vârcolaci? De altfel, Bartlow şi ceilalţi spuseseră că rănile se închideau singure. Acum ori niciodată era momentul să verifice afirmaţiile lor. Se instală în şezlong, cu ochii la părinţii plini de sânge, care dormeau ca nişte animale ghiftuite. I se păru că respirau prea repede faţă de nişte simpli oameni şi că aveau în somn o atitudine ciudat de animalică.
Epuizat de noaptea incomodă pe care o petrecuse în cămăruţa de supravieţuire, băiatul adormi şi el. Când se trezi, cam pe la amiază, Andy şi Isa încă mai dormeau. David se apropie tiptil de ei. Pe omoplatul lui tati, deasupra rănii, începuse să se formeze o pojghiţă netedă de un roz murdar, acoperind alicele rămase în carne. Rana se închidea. Peste o oră, pielea îşi va recăpăta aspectul de mai înainte şi rana nu va mai putea fi detectată decât căutând cu buricele degetelor alicele pătrunse în fibrele musculare.
Anatos nu minţise. De altfel, zgârieturile care le brăzdau gambele începuseră şi ele să dispară. Corpul monştrilor se refăcea în somn recăpătându-şi aspectul neted, intact.
Un nechezat îndepărtat îl făcu pe băiat să tresară. Calul era undeva la poalele colinei. O luă la fugă pe drum, coborând până la jumătatea pantei. Ajunse la timp ca să-i poată vedea pe câţiva ţărani luând-o la sănătoasa, fără să răspundă la apelul lui. La liziera pădurii fuseseră legate de un ţăruş trei animale cu o blană amărâtă şi o înfăţişare demnă de toată mila. Ţăranii lăsaseră acolo un cal bătrân şi costeliv, un porc pricăjit şi o capră cu păr cenuşiu. Calul era bun de dus la ecarisaj, şi nici celelalte două animale nu făceau mai multe parale.
David înţelese că era o ofrandă destinată să înşele foamea bestiilor umane: un mijloc ca oricare altul de a-i face să nu se apropie de oraş. Vru să mângâie calul, dar amărâtul se depărtă cuprins de frică, trăgând de frânghie, de parcă ar fi simţit mirosul unui animal de pradă.
„Mirosul, îşi zise David, mirosul lor, îl ai pe tine, şi animalele l-au simţit. Au înţeles că au fost aduse aici la moarte.” Calul costeliv tremura pe picioarele lui interminabile şi întorcea capul să nu-l mai vadă pe David, ascultând de unul din acele reflexe pe care le au animalele înspăimântate pentru a nega realitatea unei ameninţări împotriva căreia nu mai pot face nimic.
David îşi lăsă mâna să cadă. Era complicele monştrilor, bătrânul cal ştia asta. O clipă fu tentat să dezlege animalele, apoi îşi dădu seama că gestul lui nu va face decât să complice situaţia. În timp ce urca dealul, îşi zise în gând că acum părinţii lui erau nişte monştri sacri cărora li se aduceau jertfe. Nişte minotauri cărora încercau să le potolească foamea cumplită pentru a nu le veni ideea de a pleca la vânătoare. Când ajunse în faţa casei, Andy şi Isa erau în picioare, făcuseră duş şi îmbrăcaseră haine noi.
― Eşti tras la faţă, zise mami, mângâindu-l pe obraz. S-ar zice că ai slăbit.
― Adevărat, confirmă tati, ciupindu-i de burtă. Ar trebui să pună ceva grăsime pe el.
David se dădu într-o parte, ferindu-se de atingerile lor, care i se păreau îngrijorătoare.
― Sunt nişte animale la poalele colinei, zise el ca să atragă atenţia părinţilor asupra altui subiect.
Dar, ca şi cum nu l-ar fi auzit, amândoi continuau să-l privească fix, de parcă ar fi încercat să-i aprecieze prin haine, rotunjimile corpului.
― E slab, observă mami, dar are pielea atât de catifelată!
În vocea ei se simţea o poftă obscenă. David îi aruncă o privire înspăimântată. Avea gura roşie şi lucioasă, de parcă tocmai şi-ar fi trecut peste buze o limbă udă de salivă.
― Catifelată, da, încuviinţă tati. Dar trebuie să aibă şi grăsime, altfel muşchii se usucă şi se întăresc. Carnea devine aţoasă…
Surprinzând privirea plină de oroare a fiului său, Andy se grăbi să adauge:
― Şi îmbătrâneşti înainte de vreme.
― La doisprezece ani nu trebuie să te reţii de la nimic, zise şi mami. Mănâncă tot ce ai poftă, nu ezita. Vrei o prăjitură cu ciocolată pentru gustarea de la patru? O prăjitură enormă?
David spuse da, cu o voce stinsă. Gândul îi zbură deodată la povestea aceea în care o vrăjitoare canibală ţine un copil închis într-o cuşcă şi îl îndoapă cu prăjituri ca să-l îngraşe. Povestea asta îl îngrozise când era mai mic. Poate că părinţii lui urmăreau acelaşi lucru.
Ceva mai târziu, tati şi mami coborâră să vadă animalele de la poalele colinei. Imediat ce îi zări, calul începu să necheze cu disperare, iar porcul să tragă de sfoară, guiţând din toate puterile.
― Le-am cumpărat ieri, minţi tati la întoarcere. Evident, sunt cam slăbănoage, ar trebui îndopate ca să prindă ceva slănină.
― Este începutul micii noastre ferme! glumi mami, pipăind încă o dată braţul gol al băiatului.
Apoi se încruntă şi adăugă:
― Eşti murdar, vrei să-ţi fac baie?
― Mami! protestă David. Am doisprezece ani şi ştii bine că mă spăl singur de o grămadă de vreme.
Ba nu, nu ştia, nu mai ştia. Făcând această propunere, mami nu mai ascultase decât de impulsul lăcomiei, care o împingea să mângâie acea carne netedă şi moale, o lăcomie care o obliga să-şi ţină buzele strânse, ca să oprească valul de salivă care-i umpluse deodată gura.
La începutul după-amiezei conversaţia se domoli şi părinţii se lăsară copleşiţi de o siestă moleşitoare, pe care o întrerupeau din când în când pentru un schimb de replici dezlânate. David intrase în pădure, ca să scape de privirile lor. Pitit după trunchiul unui copac, băiatul îi observa, rozându-şi unghiile.
― E foarte slab, zise visător tati. Poate că ar trebui castrat ca să poată lua în greutate. Castratul duce la îngrăşare.
― Da, aprobă mami, dar n-ai mai făcut niciodată asta, ar putea să moară şi ar fi păcat.
― Îl castrăm şi îl îndopăm, continuă tati fără să ţină cont de întrerupere. În scurt timp îşi va dubla greutatea.
― Mim… făcu mami cu îndoială. Evident, e tentant.
David îşi simţi tot corpul scăldat de o sudoare rece, înspăimântătoare, în timp ce un spasm oribil îi crispa intestinele. Unghiile îi pătrunseseră în scoarţa copacului, şi îşi muşcă buzele ca să nu strige. Vorbele lui tati ardeau în creierul lui, incendiindu-i neuronii. Ar trebui să-l castrăm. Să-l castrăm, să-l…
„Vorbeau de porc! îşi zise repede copilul. De porc şi NUMAI DE PORC. Ce-ţi trece prin minte? Ai început s-o iei razna?”
Inima îi bătea gata să i se spargă şi sudoarea îi curgea şiroaie de pe frunte revărsându-se peste gene. Rămăsese împietrit, incapabil să facă vreo mişcare, în ciuda junghiurilor care îi sfredeleau umerii. „Puii sunt castraţi ca să ia în greutate, recită el în gând. Ei poartă numele de claponi. Pisicile la fel, ca să nu alerge după parteneri… şi devin grase şi mâncăcioase.”
Uiţi de eunuci, îi şopti o voce mică şi răutăcioasă. Eunucii, cărora li se smulg testiculele şi care devin foarte repede graşi şi molâi. Eunucii… Un adevărat deliciu pentru un canibal lacom, nu?
De pe frunte i se prelingeau picături mari de sudoare. „Nu vorbeau de tine, îşi repeta el apăsând pe fiecare silabă. Vorbeau de porc, de porc, de nimic altceva!” Dar dârdâia de frică. Îşi ascunse faţa în mâini. Tati îl atinsese, numărându-i coastele. Mami îl pipăise, lăudându-i pielea catifelată. Îl pipăise ca pe un pui de găină căruia vrei să-i încerci elasticitatea cu degetul. Nu, nu era cu putinţă, erau doar închipuiri. ÎNCHIPUIRI URÂTE!
Pentru prima dată de la sosirea pe colină îşi simţea viaţa ameninţată. Până atunci frica rămăsese ceva abstract, ştirbită de îndoială, de „poate”, dar acum, chiar în acel moment, intra în el frica, FRICA ADEVĂRATĂ, crispându-i măruntaiele.
E cam slab…
Pentru prima dată se gândi la părinţii lui cu ură, iar amintirea revolverului ascuns sub salteaua din camera de supravieţuire îi dădu puţin curaj. Reacţia asta îi provocă oroare şi izbucni în plâns.
La patru, mami îl strigă la gustare şi se văzu obligat să iasă din pădure. Mama pregătise o gustare pantagruelică: clătite, melasă, îngheţată, prăjitură cu ciocolată.
― Mănâncă! zise ea cu vioiciune. Dacă nu te îngraşi, copiii din sat au să-ţi tragă o mamă de bătaie de fiecare dată când vei trece pe lângă ei.
David se aşeză la masă, cu stomacul contractat. Îşi amintea de Isa de altădată, care îi repeta zilnic acelaşi refren imediat ce-l vedea apropiindu-se de frigider: „Nu te mai îndopa cu dulciuri, or să-ţi cadă toţi dinţii şi o să ajungi obez ca fiul domnului Stryker!”
― Mănâncă! repetă tati şi, în ciuda zâmbetului pe care i-l adresa, în vocea lui vibra un ton poruncitor.
David înfruntă prăjitura şi scormoni prin îngheţată.
― E slab porcul, tati, nu? îndrăzni el după un moment.
― Ce porc? se miră tatăl lui.
― Porcul de la poalele colinei, zise David cu o voce fără timbru.
― Ah, da! făcu distrat Andy. De ăsta uitasem. E adevărat că ar trebui să facem ceva pentru el.
― Poate să-i scurtăm suferinţele? propuse mami cu un zâmbet luminos.
Stomacul lui David se zăvorî cu străşnicie. Nici Andy şi nici Isa nu se atinseră de dulciuri, aşa că David se văzu obligat să mănânce tot ca să-i păcălească. După ce termină această corvoadă, mami, cu un aer posomorât, strânse masa apoi se duse la soare, lângă soţul ei. Rana de la omoplat a lui tati dispăruse, iar biluţele de plumb, umflându-i puţin pielea, te duceau cu gândul la negi sau la nişte furunculi mari. David dădu fuga mai încolo, să vomeze tot ce mâncase.
„Din fericire există camera de supravieţuire, îşi zise el frenetic, şi revolverul de sub saltea.”
„Aşteaptă să-ţi intre frica bine în oase, spusese Anatos. Vei vedea că pe urmă o să ţi se pară mai uşor.”
David se sprijini cu spatele de zidul casei. Picioarele îi tremurau şi era lac de sudoare. Îl auzi pe bătrânul cal nechezând la poalele colinei. Cât timp vor accepta ţăranii să le distragă atenţia? Până când, fireşte, îşi vor epuiza rezerva de animale bolnave şi neproductive. Asta îi va oferi lui David un răgaz, un mic răgaz. Îi va lăsa timp să se înveţe cu ideea cea mai cumplită. Să înveţe să-şi deteste părinţii în aşa măsură, încât să vrea să-i suprime.
„Şi n-au să te cruţe, îşi zise el. Ştii prea bine. O vreme vor exersa pe animalele din vecinătate, dar după aceea? După aceea vor căuta HRANĂ ADEVĂRATĂ, singura capabilă să potolească apetitul unui monstru: carnea omenească.”
Îşi auzi ca prin vis tatăl care spunea cu o voce moale, puţin cam adormită:
― Ar trebui să tăbăcim pieile noaptea. Noaptea e mai răcoare şi sunt mai puţine muşte.
Pe cine mai încerca să înşele? Totul se petrecea de parcă o parte din mintea lui (partea umană?) încă se mai străduia să dea o raţiune lucrurilor, să găsească alibiuri. Când vorbea de fermă şi de creşterea vitelor, când de tăbăcirea pieilor şi de confecţionarea unor obiecte artizanale. Cu siguranţă că simţea nevoia să-şi creeze un cadru protector, să ordoneze haosul pe care îl simţea clocotind în el; să zugrăvească nebuniei lui un fundal liniştitor.
Pe măsură ce soarele cobora la orizont, Andy şi Isa deveneau tot mai nervoşi. Când cerul deveni roşu, amândoi intrară în casă, se dezbrăcară de haine şi începură să se frece de ziduri. David înţelese imediat că încercau să-şi îmbibe trupul cu fluidul anesteziant, degajat de pietrele de lună, pentru a înfrunta cu toată seninătatea suferinţa metamorfozei.
Corpurile lor, lac de năduşeală, lăsau pe tapet pete mari de culoare închisă, şi David observă că penisul tatălui său avea o erecţie monstruoasă. În transă, cu ochii daţi peste cap, Andy şi Isa se târau de-a lungul pereţilor, smulgând cu unghiile tapetul pentru a dezveli mai bine piatra fosforescentă ascunsă de hârtia îngălbenită. O dată cu venirea nopţii, în toată casa începu să pulseze o lumină verde.
„Şterge-o! îi urla în urechi glasul raţiunii. Sări neîntârziat în barca ta de salvare! Chiar vrei să vezi urmarea spectacolului?” Dar rămânea încremenit locului, prizonierul unei curiozităţi periculoase. Simţea că metamorfoza va avea loc CHIAR ÎN NOAPTEA ACEEA şi stătea înfipt acolo, ca un idiot, aşteptând să se producă inevitabilul.
Mami scoase un geamăt înfiorător, un fel de horcăit de extaz, incredibil de înăbuşit. Stătea cu capul răsturnat pe spate şi cu gura larg deschisă… Dumnezeule, ce mare era gura ei… Mult mai mare ca de obicei. (Şterge-o, cretinule! Ia-ţi picioarele la spinare şi rupe-o la fugă până la dulap!)
Mucegaiul zidurilor presărase corpul lui Andy cu o pulbere lucitoare. Mami se lăsă în patru labe, ondulându-şi fundul ca o pisică dornică să fie călărită. De data asta, David o luă la fugă, lovindu-se de tocurile uşilor.
Intră în camera de supravieţuire, lăsă în jos barele de siguranţă şi se aruncă pe saltea. Începea războiul, adevăratul război, iar el era singur în adăpostul lui antiatomic, aşteptând să se îndepărteze vijelia mortală. Revolverul împungea salteaua cu o umflătură tare. Se trase într-o parte, să nu o mai simtă. Cu nasul în pânza aspră, simţea mirosul refugiaţilor de dinaintea lui: un parfum puţin dulceag, de puştoaică folosind eşantioanele de parfum pe care i le lăsa mama ei. Dar şi un miros de urină. Frăţiorul, fără îndoială, care se scăpa pe el în somn. Şi, mai puternic decât toate, mirosul fricii, cel mai copleşitor. Sudorile tuturor palmelor jilave care se şterseseră de pânza în dungi.
Un strigăt înăbuşit răsună în mijlocul casei. David închise ochii. Începea transformarea. Cu toată anestezia, tot aveau să sufere când oasele vor începe să li se hipertrofieze. Cum se întâmpla? Ca în filme? Cu siguranţă că blana nu le creştea accelerat, că nu le ţâşneau de o parte şi de alta a capului urechi ascuţite, că pe faţă nu le creştea un bot canin, nu, toate astea erau găselniţe de-ale scenariştilor în căutare de senzaţional. Invenţiile unor tipi plătiţi să furnizeze „vizualul”, material pentru „efecte speciale”. Nu, probabil că în realitate lucrurile erau mai simple şi mai înspăimântătoare.
Secreţii hormonale ultrarapide, care-şi sporeau efectul, antrenând stimularea anumitor funcţii. Unghiile cresc, pielea se întăreşte, oasele scheletului se modifică sub efectul unei crize de acromegalie galopantă. Toate vestigiile animale rămase în om se reactivează brusc: coccisul îşi regăseşte adevărata lui natură de coadă. Probabil că era oribil, insuportabil. O tortură internă care te făcea să-ţi pierzi minţile de durere. Lungirea oaselor care întindeau tendoanele sfâşiind muşchii. Organismul mutilându-se şi cicatrizându-se totodată. Carnea vătămată se umfla în edeme monstruoase, corpul se umplea de umflături şi de pungi de sânge, de hematoame enorme. Durerea sfredelea creierul monstrului, anulându-i orice posibilitate de judecată. Fiara rănită trebuia să-şi verse furia pe ceva, pe cineva, cât mai repede cu putinţă. Să tortureze ca să uite tortura care i se aplica lui.
Da, probabil că aşa se petreceau lucrurile, cu febră şi durere. Cu nebunia unui sistem nervos agresat până dincolo de limita suportabilului. Un proces de creştere accelerată care necesita o energie enormă şi, în consecinţă, un aport nutritiv enorm. Fiara trebuia să se hrănească pentru a se putea cicatriza cât mai repede, pentru ca propria ei carne să se poată reorganiza, pentru a-şi tămădui schimbările profunde provocate de transformare. Mânca atunci carne, pentru a putea să-i crească propria ei carne, bea sânge pentru a putea compensa hemoragiile declanşate de ruperea unor circuite sanguine. Ucidea ca să se autoîntremeze, ca să nu moară din cauza rănilor provocate de metamorfoză.
La un moment dat, după restabilirea echilibrului, nu mai suferea, dar acel corp enorm, cu transformări chimice foarte rapide, îi impunea foamea, nevoia de hrană… Şi trebuia să ucidă din nou, pur şi simplu ca să nu moară de epuizare sau de inaniţie, ca să nu fie doborâtă de o criză de slăbiciune şi atunci să-şi simtă inima încetinindu-şi progresiv bătăile, până la oprirea finală, până la moarte.
Era un cerc vicios. Creatura nu ucidea de plăcere, ci pur şi simplu pentru a supravieţui. Trebuia să reziste până în zori, până în momentul în care metamorfoza acţiona în sens invers, eliberând-o de tirania unui organism demenţial, cu nevoi nesăţioase. Zorii veneau ca o eliberare, punând capăt durerii, redându-i corpului proporţiile normale. Monstruozitatea nu aducea nici o plăcere, nu era decât un calvar, o încercare cumplită care îţi impunea legea ei, şi îţi spulbera mintea.
Urletul cumplit străpunse grosimea zidurilor. Nu striga Isa, nici Andy, ci altcineva, altceva, ceva necunoscut. O gură care nu fusese făcută să vorbească, ci doar ca să MĂNÂNCE. O gură de mare performanţă, fără îndoială, un maxilar cu o deschidere uimitor de largă şi cu o articulaţie uimitor de elastică…
David înşira cuvintele aşa cum ai parcurge notiţa descriptivă a unui motor de formula 1. În minte i se îngrămădeau amintiri de la orele de ştiinţe naturale. Totul se amesteca în creuzetul supraîncălzit al minţii sale: emisiunile medicale, filmele documentare despre viaţa animalelor sălbatice, Revista Practicianului, răsfoită în sala de aşteptare a unui medic de cartier… Aceste frânturi disparate se amestecau într-un amalgam de spaimă, într-o sferă zvâcnitoare din care ieşea în cele din urmă silueta imposibil de descris a unui monstru înnebunit de durere, sfâşiat, rupt, spart şi reconstruit. Există un hormon care dilată carnea în momentul naşterii, David citise asta undeva, un hormon care îi conferă o elasticitate pe care în chip natural nu ar avea-o şi care îi permite să se întindă acolo unde în mod normal ar trebui să se rupă. Poate că acelaşi hormon controla metamorfoza vârcolacului, permiţându-i să-şi mărească talia, fără să facă explozie ca o bombă plină de măruntaie şi sânge.
Urletul răsună din nou, mai aproape. Se izbeau cu frenezie de ziduri, sperând probabil să beneficieze de efectele analgezice ale prafului de lună. David se ghemui auzind prăbuşirea unui bufet, a unui şifonier. Nişte farfurii se făcură ţăndări pe pardoseală în timp ce un pas îngrozitor de greu făcea să se cutremure solul. „Vor veni, îşi zise îngheţat de spaimă. Prima lor mişcare va fi să se repeadă aici şi să spargă uşa.” Se ghemui lângă perete, cu ochii ţintă la uşa blindată, aşteptându-se să vadă şuruburile sărind din locaşuri şi foile de tablă îndoindu-se. Ce aspect va avea atunci silueta care va apărea în cadrul uşii? Poate că nici n-ar mai fi în stare s-o identifice.
Presimţea că în noaptea aceea nu va fi cu adevărat în pericol. Animalele legate la poalele colinei constituiau o pradă imediată, uşoară, spre care monştrii se vor repezi neîntârziat. Aerul era plin de mirosul animalelor de sacrificiu ― amestec de sudoare şi groază care domina toate celelalte miresme. Nu, creaturile nu vor veni să adulmece în preajma cămăruţei de supravieţuire, nu încă, nu în seara aceea.
În casă se făcuse din nou tăcere. O spaimă bruscă puse stăpânire pe David. Dacă tati şi mami nu supravieţuiseră transformării? Dacă muriseră din cauza durerilor prea mari? Şi-i imagină, monştri incompleţi, zăcând într-o băltoacă de sânge şi umori, organisme imposibil de identificat, cu carnea sfâşiată şi oasele rupte la articulaţii. Erau destul de rezistenţi să suporte durerile metamorfozei? Simţi că i se strânge inima. Două cadavre în salon, două cadavre imposibile, cărora nici o autopsie nu le va dezlega vreodată misterul. Criză fulgerătoare de acromegalie, creştere spontană şi inexplicabilă a structurilor osoase antrenând ruperea ţesutului muscular…
Se ridică dintr-o dată şi îşi lipi urechea de uşă. Poate că ar fi trebuit să se ducă să vadă, să intervină până când nu era prea târziu, mai înainte ca părinţii să-şi piardă tot sângele.
Mâna îi alunecă spre bara de siguranţă.
„Întredeschid uşa, îşi zise, merg fără zgomot până la capătul culoarului şi arunc o privire în salon, ca să mă asigur că… Doar cât să mă asigur…” De ce să se asigure? Că cei doi monştri erau în perfectă stare de funcţionare?! Că aveau toţi dinţii şi toate ghearele?
„Mami e fragilă, îşi zise el cu disperare. Răceşte din te miri ce. Un simplu curent de aer, şi gata, o găseşti la pat, cu patruzeci de grade temperatură. La naşterea mea, a fost gata să moară, a făcut o hemoragie şi…”
Da, era fragilă, anemiată. Atunci cum să suporte durerea imensă a metamorfozei? Poate chiar în acest moment zăcea în salon, cu jumătate de corp deformat de edeme, cu braţele crăpate de fracturile deschise. Trebuia să meargă în ajutorul ei. Mami nu era robustă ca tati şi, aproape sigur, nu putuse suporta înmugurirea frenetică punând stăpânire pe organismul ei. Căzuse pe podea, se ghemuise, se zvârcolise de durere…
În momentul în care David scotea din locaşul ei prima bară de siguranţă, solul se cutremură de nişte paşi grei care se îndreptau spre ieşire. Îşi încordă auzul şi reuşi să distingă şi un al doilea mers, ceva mai uşor. Înaintarea unei fiare mai puţin masive, a unei… femele? Zgomotul paşilor era însoţit de un fel de scrâşnet regulat, şi îi trebui un minut pentru a înţelege că era vorba de gheare prea lungi, ale căror vârfuri zgâriau pardoseala la fiecare pas. Monştrii părăseau casa. De parcă şi-ar fi ghicit moartea iminentă, bătrânul cal începu să necheze pe un ton strident. Uşa de la intrare fu deschisă cu violenţă, şi vântul serii pătrunse în casă vijelios, şuierând pe sub uşi şi prin gaura cheilor.
David se dădu înapoi, să-şi reia locul pe saltea. Acum Creaturile coborau colina, mergeau spre animalele legate.
Clătină din cap. Trebuia să nu-şi mai imagineze totul secundă cu secundă dacă voia să nu-şi piardă minţile. Luă, cu un gest stângaci, o carte de pe etajera prinsă pe perete. Trebuia să-şi ocupe mintea cu ceva, să o golească sau să o umple cu un bruiaj imbecil, care va ridica un ecran protector între el şi demenţă. Răsfoi romanul la lumina lanternei. Era povestea neghioabă a unei liceene îndrăgostite de campionul la fotbal din şcoala ei. Elevă prea ştearsă, prea conştiincioasă, fata îi speria pe băieţi, care preferau fetele mai uşoare şi impudice. Prin urmare Gwendoline (aşa o chema) era foarte nefericită…
David lăsă să-i cadă cartea, o luă din nou şi se hotărî să înveţe pe de rost prima pagină din primul capitol. Era o activitate excelentă, care îi mobiliza întregul creier. Gwendoline Mac Hyver avea o graţie modestă, dar sănătoasă, ca a florilor de câmp…
Urletul insuportabil al bătrânului cal rupse tăcerea. David n-ar fi crezut niciodată că un cal în agonie ar putea să ţipe atât de puternic. Tânguirea se înălţă spre cer, interminabilă, pentru a se sfârşi într-un fel de suspin copilăresc de o confuzie totală. David mototoli cartea între degetele livide.
Gwendoline avea o graţie modestă…
Trebuia să reziste defilării imaginilor josnice care aveau să-i apară imediat. Ghearele înfipte în anusul calului pentru a-l sfâşia, pentru a forţa o gaură destul de mare prin care monstrul să-şi vâre capul şi să înceapă să absoarbă. Căci aşa li descrisese Anatos. O penetrare înfiorătoare: cu botul deschis, cu colţii înainte, aspirând frenetic serpentina lungă a intestinelor şi…
Gwendoline, Gwendoline, Gwendoline Mac Hyver avea o graţie…
David începu să citească cu glas tare, îngânând ca un copilaş care învaţă alfabetul, înverşunându-se să silabisească fiecare cuvânt.
Dar cartea era prea idioată. O aruncă şi scotoci cu disperare pe etajeră, împingând volumele. În spatele unei cărţi zări un mic tub farmaceutic. Conţinea un barbituric puternic. Îi ştia numele, pentru că mama unui coleg de clasă încercase într-o zi să se sinucidă înghiţind un tub întreg de porcării de-alea. Cine adusese pastilele în cămăruţa de supravieţuire? Fata cu romane de dragoste? Când înţelesese că nici un subterfugiu nu o va proteja împotriva nebuniei, începuse să ia somnifere? Aruncându-se în abisul somnului pentru a nu mai auzi strigătele provocate de transformare, zgomotul paşilor pe culoar, loviturile în uşă… Rezistase trei luni, mărind în fiecare săptămână doza, refugiindu-se în anihilarea oferită de barbiturice pentru a nu ceda tentaţiei de a pune capăt acestei vieţi de nebun, pentru a nu fi tentată să deschidă uşa o dată pentru totdeauna şi să păşească pe culoar în întâmpinarea părinţilor ei zicând: „Tati, mami, sunt prea obosită, aş vrea să se termine, fie-vă milă, să nu mă doară prea tare…”
Dumnezeule mare! Totdeauna se sfârşea aşa. Rezistai, rezistai, apoi într-o zi nervii cedau, doreai din tot sufletul eliberarea, sfârşitul torturii. Deschideai uşa şi păşeai pe culoar, cu ochii închişi ca să nu vezi faţa oribilă ce avea să se ivească dintr-o clipă în alta.
Să nu mă doară prea tare…
Dar măcar îi împliniseră dorinţa? Ea nu era pentru ei decât o bucată de carne umblătoare, o bucată de came căreia trebuiau să-i sugă repede măruntaiele. O apucaseră de glezne, să o despice, să o desfacă, să…
DESTUL!
Nu aveai ce aştepta de la Fiară. Nici milă, nici înţelegere. Palpitaţia durerii îi invada creierul făcând-o amnezică, indiferentă. În faţa unui astfel de monstru nu puteai avea decât o singură atitudine: ambele mâini încleştate pe mânerul de lemn al revolverului, degetele arătătoare crispate pe trăgaci şi…
Metamorfoza amplifica vechiul fond de răutate care moţăie în fiecare individ. Tati fusese rău în tinereţea lui, chiar crud. Odată îi povestise că, pe când era copil, împreună cu cei din gaşca lui, prindea pisici, le stropea coada cu benzină şi le dădea foc, să le vadă fugind „ca nişte avioane cu reacţie”. Şi nici mami nu era total inocentă. Pe la doisprezece ani, îşi alesese ca victimă o micuţă debilă din satul ei, pe care o teroriza cu tot felul de poveşti cu căpcăuni şi fantome. Într-o noapte, înspăimântată de apariţia Isei ascunsă sub un cearşaf, copila se aruncase din podul în care îşi avea culcuşul. Îşi fracturase picioarele şi bazinul. Fusese dusă la spitalul comitatului şi timpul trecuse fără ca ea să se mai întoarcă vreodată în sat. În general concluzia mamei la această întâmplare suna astfel: „Adevărul e că era complet idioată, n-ar trebui permis nimănui să fie atât de stupid.”
Metamorfoza va scoate la iveală sâmburele vechi al răului din străfundul sufletului părinţilor săi, îl va face să încolţească, să crească până când îi va transforma în doi criminali care nu vor şti ce e mila şi remuşcarea.
Bartlow vorbise de eutanasie. „Spune-ţi că le faci un serviciu…” David căută instinctiv umflătura pe care o făcea revolverul de sub saltea. Va ajunge aici într-o zi? Poate că atunci când oboseala şi frica vor deveni cu adevărat insuportabile. Când nu va mai tânji decât după eliberare… Dar ce se va întâmpla după aceea?
Îl va adopta mătuşa May? O detesta pe mătuşa May, cu maniile ei bigote. În unele seri, îşi forţa cei doi copii să îngenuncheze pe covorul din salon şi să se spovedească în public. Era adepta unei religii care număra în total treizeci şi cinci de credincioşi şi, în fiecare lună, îşi impunea un post de zece zile.
Dacă i-ar fi dezvăluit mătuşii May motivul pentru care fusese constrâns să-şi omoare părinţii, femeia l-ar fi crezut, dar i-ar fi făcut, cu multă răbdare şi pricepere, o viaţă infernală, pentru a-şi ispăşi cât mai repede crima. L-ar fi oprit de la mâncare şi i-ar fi aplicat pedepse corporale. I-ar zice: „Cu ce mână ai ţinut arma crimei?” şi, după ce el ar răspunde, mătuşa i-ar înfige un cui lung de dulgher în podul palmei, ca să cunoască şi el suferinţele Domnului Nostru Isus… Da, mătuşa May era, cu siguranţă, capabilă de astfel de lucruri. Îşi biciuia în mod regulat fiul şi fiica, deşi aveau şaisprezece şi respectiv şaptesprezece ani. David văzuse dungile lungi lăsate de cravaşă pe coapsele verişoarei sale, într-o zi când culegea cireşe în grădină. Nu… Nu la mătuşa May.
Se lăsă pe spate. Oboseala şi tensiunea nervoasă îi tulburaseră de tot mintea. Hotărî să înghită o pastilă de somnifer cu puţină apă călduţă. Era o laşitate, dar în seara asta simţea că nu mai poate să reziste. „Mâine va fi mai bine, îşi zise el. Voi începe să mă călesc.”
După un sfert de oră, cădea într-un somn fără vise, o uitare de sine profundă, ca moartea. Vecină cu neantul.
Se trezi cu gura cleioasă, fără să-şi poată da seama dacă dormise o oră sau două zile. Ceasul deşteptător arăta orele unsprezece. Se ridică împleticindu-se. Părinţii săi se sculaseră? Erau îngrijoraţi de absenţa lui?
Deschise uşa blindată, încercând să facă cât mai puţin zgomot, şi ieşi cu prudenţă pe culoar. În spaţiul îngust al ferestrei se vedea strălucind soarele, era ziuă în amiaza mare. Merse în vârful picioarelor până la uşa de la intrare. Tati şi mami dormeau în iarbă, complet goi, prăvăliţi într-un somn ce părea vecin cu coma. Pielea lor avea un fel de iritaţie, de parcă toată epiderma ar fi suferit de o inflamaţie monstruoasă. În unele locuri (pe spate, pe coapse) se zăreau plăgi ulceroase şi băşici. La nivelul fiecărei articulaţii carnea era umflată şi violetă, învineţită de hematoame.
David făcu un ocol ca să nu treacă pe lângă ei şi o porni pe drumul în pantă care ducea la poalele colinei. Când ajunse în câmpie, văzu că bătrânul cal dispăruse. Porcul, alergând în cerc în jurul ţăruşului, aproape că se sugrumase cu sfoara şi guiţa demenţial. Capra zăcea în iarbă.
Corpul ei nu prezenta nici o urmă de rană şi era evident că murise fulgerată de spaimă. Perişorii blăniţei deveniseră în întregime albi! David se înfioră fără să vrea. Prin urmare, aspectul monştrilor era atât de înfiorător încât putea să provoace moartea. În locul acela pământul era umed şi maroniu închis. Din cauza fricii, animalele eliminaseră o mare cantitate de urină şi excremente. Ceva mai departe, acolo unde, după toate aparenţele, fusese omorât calul, iarba era roşie.
David păşi înainte, pregătit să înfrunte un spectacol de apocalips, demn de cele mai oribile filme de groază… Nu văzu nimic. Nici şiruri de intestine, nici viscere împrăştiate, nimic altceva decât o pată de sânge cu un diametru de trei metri. Făcu un pas într-o parte şi se împiedică de o vertebră. Deşi supt cu grijă, osul mai era încă lipicios. David dădu la o parte iarba şi găsi oasele care formaseră scheletul calului. Erau împrăştiate la întâmplare, aruncate acolo după ce le roseseră. Cele mai multe fuseseră rupte ca să poată fi scoasă măduva gustoasă. Printre mărăcini, mototolită ca o pătură veche, uitată în ploaie, se etala pielea calului cu petele de peladă şi smocurile prăpădite ale coamei. Acea treanţă năclăită, lipsită de orice urmă de schelet, îi întoarse stomacul pe dos şi David vomă pe pantofi.
Se trase înapoi împleticindu-se, şi până acasă o ţinu numai într-o fugă. Când vru să-şi cureţe pantofii în sala de baie, băiatul îşi dădu seama că toate aparatele sanitare erau acoperite cu un strat de sânge coagulat. Părinţii se spălaseră acolo, inundând pardoseala şi murdărind mozaicul de pe pereţi cu stropi mari, stacojii care, uscându-se, deveneau maronii.
Monştrii veniseră să-şi facă toaleta. Cada era plină de apă înroşită, de parcă un candidat la sinucidere şi-ar fi tăiat acolo venele. Peste tot domnea un miros de abator, greţos, cumplit. David se îndepărtă, îngrozit, de porţelanul murdar de sânge şi se închise într-o cabină de duş. Sudoarea îi picura de pe tâmple şi stomacul i se contracta întruna, deşi nu mai avea ce să dea afară.
După ce se mai linişti puţin, îşi răcori faţa cu apă şi ieşi pe peluză. Tati îşi pusese pe el un şort şi stătea la masa de picnic, cu un bol de cafea în faţă. Pe pielea lui nu se mai vedea nici o urmă de umflătură.
― Salut, fiule, zise ridicând mâna. Am făcut treabă bună noaptea trecută. Ne-am ocupat de mârţoaga aia bătrână. Azi îi vom pune carnea în congelator şi îi vom tăbăci pielea.
― Suntem pe cale să devenim nişte adevăraţi vânători! glumi mami, prinzându-şi părul la ceafă cu un elastic.
Era roză şi frumoasă. Proaspătă, ca o actriţă dintr-un clip publicitar. Vremea era splendidă, iarba verde şi umezită puţin de rouă. Cafeaua se afla pe masă, fierbinte, delicioasă, şi tartinele la fel, şi ouăle cu şuncă încă mai sfârâind…
― E pentru tine, zise mami împingând farfuria în faţa lui David. Trebuie să te întremezi.
Soare, iarbă verde, mami cu obrajii roz. Tati care se apropia de ea şi îşi trecea braţul pe după umerii ei. O imagine de armonie, de seninătate. Cine i-ar fi zărit, astfel aşezaţi la masă, imediat şi-ar fi zis: „O familie tânără, fericită şi destinsă. Un model de fericire.”
Şi era adevărat că îţi făcea plăcere să-i vezi pe Andy şi pe Isa. Frumoşi, cu pielea netedă, fără nici un rid, fără cearcăne, fiinţa lor respira plăcerea de a trăi. Bucuria de a avea un corp atât de sănătos, un corp care nu ştie ce e oboseala sau boala.
― Mănâncă! îi ordonă mami.
Calul nu le ajunsese decât pentru o noapte. Ce mai rămăsese? Porcul şi capra deja moartă. Un răgaz de două zile, şi apoi? Ce se va întâmpla dacă ţăranii nu vor mai aduce nici o ofrandă?
„Ştii prea bine, îşi zise cu arţag David. Vor coborî în oraş şi vor da de gratii şi de casele transformate în fortăreţe. Vor bate zadarnic străzile pustii, zgâriind faţadele şi afişele ca să le treacă furia. Şi, inevitabil, după un timp (şi dacă nici un căţel în călduri nu va face nebunia să iasă din coteţul lui) îşi vor spune: În fond, ne-a mai rămas ceva de mâncat acasă, nu? Atunci se vor întoarce după tine, pentru că tu vei fi pentru ei „prada cea mai accesibilă în seara aceea, hrana cea mai comodă…”
David strivi cu furculiţa o bucată de şuncă. Capra, porcul, un răgaz de patruzeci şi opt de ore… şi apoi?
Va trebui să înveţe să trăiască în teroarea apusurilor de soare, cu speranţa zorilor, cu dorinţa somnului adânc provocat de barbiturice. Uşurel, pe nesimţite, se va instala într-un adevărat iad.
― Mănâncă, zise tati. O să te cântăresc imediat, să văd dacă ai început să pui pe tine ceva osânză.

11

PORCUL a fost devorat a doua zi seara, dar capra a rămas neatinsă, de parcă creaturile nu sufereau mortăciunile. Fermierii nu mai aduseră alte ofrande, şi David înţelese că Andy şi Isa vor suferi în curând de o foame teribilă.
Deocamdată comportamentul lor oscila între somnambulism şi crize de euforie în cursul cărora râdeau în hohote, înmulţindu-şi glumele idioate. David avea impresia că trăieşte lângă nişte puştani cu un Q.I. modest, nişte copii „agitaţi”, în pragul crizei de nervi la fiecare glumă. Totuşi, cea mai mare parte a timpului, tati şi mami stăteau nemişcaţi, tolăniţi pe peluză, prăjindu-se la soare. Dormeau mult, cum fac animalele de la grădinile zoologice, pe care nu reuşeşti să le surprinzi decât în plină digestie, pleoştite, cu burta lipită de pământ şi botul pe labe.
Corpurile lor goale îţi dădeau impresia de ceva solid şi perfect. Fără să semene nici pe departe cu ceea ce ai putea obţine după o viaţă destinată îmbuibării, nu, ci într-un fel ceva mai „adevărat”. O fermitate, o siguranţă înspăimântătoare a celui mai mic gest, o forţă nonşalantă, mereu trează. Reflexe de o precizie şi o rapiditate uimitoare. Ar fi trebuit să-l vezi pe tati cum lua din zbor o sticlă de apă gazoasă care cădea de pe masă sau cum prindea o muscă între degetul mare şi arătător, pentru a înţelege că pentru ei felul de a percepe natura se schimbase în mod considerabil.
Dispoziţia li se schimba o dată cu venirea nopţii, când soarele începea să coboare în spatele pădurii. Atunci îi vedeai că se ridică în picioare şi încep să se plimbe nervoşi pe peluză, scărpinându-se frenetic, ca nişte animale chinuite de râie. Tati îşi umplea gura cu gumă de mestecat, şi muşchii maxilarelor îi deveneau deodată proeminenţi, din cauza freneziei cu care mesteca. Sudoarea le ţâşnea din pori făcându-le pielea să lucească precum aceea a unui luptător japonez. Imediat ce observa aceste semne, David bătea în retragere şi se închidea în cămăruţa de supravieţuire, după ce se asigurase că nimeni nu-l văzuse.
Lăsa în jos barele de siguranţă, se instala pe saltea şi înghiţea o pastilă de somnifer, ca să nu audă zgomotele metamorfozei şi paşii grei ai creaturilor care plecau la vânătoare năpustindu-se pe culoar. De două zile David era obsedat de o idee pe care Anatos se străduise să o sublinieze. Dacă monştrii se acuplau în timpul unei metamorfoze, atunci vor da naştere unui copil anormal, asemănător celor pe care indienii îi aduseseră altădată pe lume, la puţină vreme după căderea meteoritului.
Gândul ăsta nu-i dădea pace. Îşi imagina mama purtând în pântece un fetus pe jumătate uman, un copilaş vag antropomorf care, în loc de lapte şi terci, s-ar alimenta cu şobolani şi cobai vii. Un lucru scârbos, care ar trebui ţinut ascuns şi care ar creşte în taină, devenind, treptat, mai puternic decât părinţii lui. Când se aşeza pe salteaua din cămăruţa de supravieţuire, David era imediat asaltat de coşmaruri: mami cu pântecele umflat de o sarcină monstruoasă care îi învineţea pielea cu hematoame mari, copilaşul diform agitându-se în abdomenul ei, clănţănind uneori din dinţi. Apoi ― mai târziu ― nou-născutul aşezat într-un leagăn de fier, scoţând toată ziua strigăte de lup pentru a i se aduce hrana care să-i satisfacă o foame nesăţioasă. Toată recuzita filmelor de groază se revărsa peste el, copleşindu-i mintea cu imagini înspăimântătoare. Deodată nu mai era vorba de monştri din cauciuc sau de machiaje din latex, totul devenind ADEVĂRAT, real.
Simţea cum creşte în el frica, o frică atât de puternică, încât diminua efectele somniferului şi îl menţinea într-o stare de veghe semiinconştientă. A treia zi auzi adulmecându-se pe culoar şi, cuprins de groază, îşi dădu seama că nu răspândise în urma lui mirodeniile destinate să-i ascundă urma. Anatos amintise de piper, de boia de ardei… David uitase această recomandare, şi acum „părinţii” erau acolo, pe culoar, adulmecându-i mirosul, fără să reuşească să înţeleagă cum putea să fie atât de puternic, de persistent, deşi copilul (prada) nu se afla în fundătura coridorului.
„Nu sunt decât nişte animale, îşi zise el. Nu sunt în stare să gândească. Nu le va trece niciodată prin cap existenţa unei camere secrete…”
Dar animalele sălbatice mai sunt şi încăpăţânate. Auzise la televizor că unii lei erau în stare să stea trei zile culcaţi sub copacul în care îşi găsise refugiul prada lor. Fiarele nu gândesc, se înverşunează asupra evidenţei unui miros. Dacă pe culoar mirosea a copil, asta însemna că puştanul se afla acolo, pe undeva, trebuia doar să fie căutat cu grijă, fără să se omită nici un colţişor.
Paralizat de groază, David încerca să-şi ţină răsuflarea, în ciuda inimii care o luase la galop şi a valurilor de adrenalină care i se revărsau în vene. Ţintuit pe saltea, băiatul simţea pânza în dungi îmbibându-se de sudoarea lui şi se afurisea că îşi înmulţea astfel mirosurile corpului, accentuân-du-şi în acelaşi timp urma olfactivă a prezenţei.
Creaturile măsurau culoarul cu un mers apăsător, izbindu-se uneori de pereţii care se cutremurau sub aceste lovituri de berbec. David le auzea adulmecând zgomotos, ca nişte porci care scormonesc prin mocirlă.
Fiarele se enervau, se învârteau în loc, încercând să localizeze ascunzătoarea acestei prăzi atât de apropiate şi totuşi invizibile. David închise ochii. Somniferele (cărora în noaptea aceea le dublase doza) începuseră să-şi facă efectul, prinzându-i mintea într-o gelatină lipicioasă, care îi paraliza orice gând.
„Voi adormi, constată el, voi cădea într-un somn atât de profund, încât nici nu voi auzi zgomotul pe care îl va face uşa când o vor sparge. Mă vor devora în somn… şi nu voi simţi nimic.”
Perspectiva îi păru deodată aproape seducătoare, şi se lăsă să alunece în inconştienţă, ca bolnavul aşezat pe o masă de operaţie şi care ― de teama durerii ― nu mai aspiră decât la neant.
„Vor râcâi sub uşă, îşi mai zise el în timp ce perceperea lucrurilor începea să i se destrame. Până la urmă vor smulge oglinda şi vor rupe balamalele. Sunt atât de puternici.”
Să sfârşeşti devorat în somn. În fond de ce nu, dacă nu era prea dureros? Poate că era mai puţin cumplit decât acele coşmaruri care îl obsedau în fiecare seară. Se lăsă în voia somnului, pândind spargerea uşii, convins că nu se va mai trezi.
„Aşa e bine, reuşi să-şi zică. Oricum, n-aş fi izbutit niciodată să-i omor…”

Când reveni la realitate, deşteptătorul, pe care uitase să-l întoarcă, se oprise. Se pipăi căutându-şi ceasul de mână şi îşi aminti că îl uitase în sala de baie, în urmă cu câteva zile. Adânc tulburat de climatul de nebunie al ultimelor douăzeci şi patru de ore, băiatul nu se mai dusese să-l ia. Ceasul oprit arăta orele două şi jumătate. De câtă vreme îi încremeniseră rotiţele? Zece minute, zece ore?
David se ridică într-un cot, şi capul începu imediat să i se învârtească, aşa că se văzu obligat să se întindă din nou, cuprins de o ameţeală îngrozitoare. Se simţea foarte slăbit. Pastilele puternice şi de care începea să abuzeze îi jucau o festă urâtă. Rămase aşa un timp, străduindu-se să-şi stăpânească bătăile inimii. În cap îi urla o întrebare disperată: E ZI SAU NOAPTE? Ar fi putut foarte bine să doarmă, neîntrerupt, douăzeci şi patru de ore şi să se trezească în plină noapte. În cazul ăsta, a deschide uşa cămăruţei de supravieţuire ar fi însemnat să te arunci în ghearele monştrilor! Somnul artificial provocat de pastile îi dăduse peste cap ceasul biologic. Se simţea murdar şi îi era greaţă.
Era noapte sau zi?
Se ridică sprijinindu-se de pereţi. Podeaua se legăna sub el. Când ajunse la uşă, ameţi din nou şi crezu că va cădea în genunchi. În faţa ochilor îi dansau stele multicolore, care se uneau în vârtejuri strânse. Îşi aşeză palmele pe uşă şi îşi lipi de oţel urechea. Dar uşa era groasă, iar pe colină nu aveau de unde să existe nici unul dintre acele zgomote-reper care, în oraş, dezvăluie activitatea oamenilor: huruitul motoarelor, sirenele uzinelor, ciocanele pneumatice sfredelind străzile. Acolo nu era nimic din toate astea. Nici strigăte de copii jucându-se în jurul gurilor de incendiu. Nici vânzători de îngheţată cântând din trompetă pentru a-i atrage pe puştani. Nimic.
Colina nu era decât un bloc de tăcere, atât ziua cât şi noaptea. Păsările fugiseră din pădure şi era inutil să tragi cu urechea la ciripitul lor. Iar oraşul era prea departe pentru ca zvonurile lui să treacă dincolo de ecranul copacilor. David se lăsă în genunchi, sperând că va zări sub uşă o dungă de lumină. Dar ştia că speranţa era zadarnică. Casa era atât de întunecoasă, ferestrele atât de înguste, încât întunericul stăruia acolo şi în plină zi. Se uită cu ură la deşteptătorul cu rotiţele paralizate. De ce nu se gândise să-l întoarcă?
„Pentru că îţi era prea teamă ca să te mai poţi gândi la lucruri importante”, îşi mărturisi el cu sinceritate. Clătină din cap, încercând prin acest mijloc derizoriu să-şi alunge ceaţa care încă îi mai stăruia în minte. Bău puţină apă călduţă, ronţăi câţiva biscuiţi ca să-şi mai recapete din forţe, dar frica îi crispa stomacul şi abia putea să înghită.
Era noapte sau zi?
Nu era în stare să ia o hotărâre. Avea impresia subiectivă că dormise foarte, foarte mult timp, dar asta nu însemna nimic. Mai avusese şi altădată această senzaţie ciudată: certitudinea că nu ai aţipit decât un minut, deşi în realitate ai dormit nouă ore încheiate, ca o marmotă în plină hibernare. Somnul era înşelător, somnul era o capcană. Dacă deschidea uşa şi se trezea cufundat în tenebrele unei nopţi adânci, atunci era pierdut.
„Doar am să întredeschid uşa, îşi zise el. Arunc o singură privire şi închid imediat…” Dar nu era un plan bun. Poate că, în chiar acel moment fiarele se aşezaseră pe pardoseală, de cealaltă parte a uşii blindate, aşteptând, cu răbdarea marilor animale de pradă, ca victima să se hotărască în sfârşit să facă o greşeală fatală. Da, poate că aşteptau acolo, în tăcere, la pândă, cu urechea ciulită ca să prindă cel mai mic fâşâit. Dacă ar fi tras zăvoarele uşii, chiar şi numai o secundă, ar fi văzut o labă enormă repezindu-se în deschizătură, o labă ale cărei gheare puternice i-ar fi pătruns în piept, secţionându-i coastele şi sternul, cu eficacitatea unei foarfeci de autopsie. N-ar avea timp să reînchidă uşa pentru că… ar fi deja mort! Apoi, cu o lovitură de umăr, creaturile ar da la o parte întăritura blindajului, pentru a se năpusti înăuntru, la ospăţ.
David aruncă biscuiţii şi se apropie din nou de uşă ca să asculte zgomotele din exterior. Stând aşa, cu urechea lipită de fierul plin de buloane, avea impresia că ascultă un robot. Nu auzi nici un ecou de conversaţie. Dar nici asta nu însemna nimic. S-ar fi putut ca tati şi mami să doarmă pe peluză, la soare, cuprinşi de unul din acele accese de somnambulism care făceau din ei nişte automate tăcute, cu un comportament pur instinctiv.
„Dacă ar fi ziuă, i-ar îngrijora absenţa ta, se gândi David. Te-ar chema, te-ar căuta…”
Nu, chiar şi asta era fals. Cea mai mare parte a timpului, Andy şi Isa nu-i acordau nici cea mai mică privire, coborându-l la rangul de mortăciune. Ghiftuiţi, de cele mai multe ori părinţii lui nu se gândeau decât să doarmă, în aşteptarea serii. Mintea lor nu binevoia să iasă din amorţire decât pentru perioade scurte. Atunci începeau să surâdă şi să glumească precum doi adolescenţi, dar aceste accese deveneau din ce în ce mai rare.
Era zi sau noapte?
David se aşezase pe pardoseală, cu capul lipit de uşa îmbrăcată în oţel, incapabil să ia o hotărâre. Totuşi nu putea să stea acolo până la epuizarea proviziilor, în aşteptarea unui semn care să-i permită, în sfârşit, să-şi dea seama dacă de cealaltă parte a uşii strălucea soarele sau luna.
Adulmecă, încercând copilăreşte să localizeze mirosul fiarelor. Dar nu simţi nimic, în afară de mirosul de urină care venea dinspre găleata igienică, de mucegaiul zidurilor şi duhoarea de sudoare pe care o degajau propriile lui haine. Ridică mâna şi apucă prima bară de siguranţă. Trebuia să se sfârşească într-un fel.
„Măcar să nu doară prea tare”, zise el trăgând şi al doilea zăvor. Dar nu-şi făcea iluzii, probabil că durea cumplit, cumplit, cu excepţia cazului în care ar fi fost lovit imediat în cap şi ar fi murit pe loc, cu creierul zdrobit. Dar citise undeva că fiarele mari nu lovesc niciodată la cap. Sar la beregată sau sfâşie burta prăzii, apoi îi smulg părţile genitale şi le sparg abdomenul ca să se înfrupte din masa intestinală…
În picioare, cu genunchii tremurând, David deschise încetişor uşa. După atmosfera închisă din dulap, aerul de pe culoar i se păru aproape îngheţat. Revărsarea de lumină aurită care scânteia în spaţiul îngust al ferestrei îi lovi dureros retina. Era ziuă.
Suspină sacadat, nevenindu-i să creadă într-un asemenea noroc, şi se strecură pe culoar închizând uşa în urma lui. Prima dată o zbughi în sala de baie, pentru a-şi lua ceasul de mână, dar şi acesta se oprise. Îşi bombăni părinţii care nu voiseră să-i cumpere un ceas japonez cu baterie, aşa cum aveau toţi colegii lui, dar tati detesta astfel de maşinării. „Nimic nu e mai bun decât un angrenaj sănătos, spunea el mereu. O lucrare de meşter cinstit. Arcuri, roţi dinţate, chestii naturale, păi nu?”
Îşi dădu cu apă pe faţă şi se duse în bucătărie să-şi facă o cafea. Detesta băutura asta, dar spera ca ea să-i limpezească creierul. Adulţii pretindeau că „sunt incapabili să funcţioneze înainte de a înghiţi prima cafea”. Bău două ceşti, strâmbându-se, catalogă drept definitiv scârbos lichidul acela, dar se simţea mai bine.
Îşi prinse ceasul la mână şi ieşi pe peluză. Ca de obicei, Andy şi Isa erau întinşi la soare, în întregime goi. David se lăsă în genunchi să-i examineze. Le văzu imediat petele de sânge uscat de pe buze şi de sub unghii. Găsiseră totuşi ceva de mâncat noaptea trecută. Dar ce? Sau pe cine? Capra? Nu, cu siguranţă că nu. Le trebuia, pentru a-şi potoli foamea, o carne vie, care palpita, proaspătă. Atunci? Un câine vagabond? Poate vreun beţiv care n-a ţinut cont de ameninţarea nocturnă? Poate un călător sau nişte tineri într-o maşină veche? Nu, nimic important, pentru că sala de baie era curată. Asta însemna că fusese ceva neînsemnat, ceva ce nu avusese proporţiile primului măcel, şi că părinţii lui se putuseră spăla fără să lase urme.
„Un câine, decise David. Aproape nimic. O îmbucătură, o gustare. Diseară vor fi înfometaţi. Vor avea nevoie, cu orice preţ, de o pradă substanţială.”
Se îndepărtă şi se instală în şezlong pentru a se bucura şi el de soare. Somniferele îi dădeau frisoane şi nu reuşea să se încălzească. Învins de toropeala vicleană a efectelor secundare, adormi de mai multe ori şi moţăi vreme de cincisprezece-douăzeci de minute. Aceste eclipse ale conştientului îl terorizau. Prin minte îi trecu un gând îngrozitor. Dacă adormea, fără să-şi dea seama, tocmai la apusul soarelui? Ar fi stat acolo, la îndemâna lor, şi între timp s-ar fi produs metamorfoza înfiorătoare. Se ridică dintr-o săritură şi se forţă să dea ocol, cu paşi mici, casei. Dar obosi foarte repede şi inima începu să-i bată cu putere.
Îşi petrecu toată ziua cu ochii în patru, neştiind ce să facă, chinuit de aceleaşi obsesii. Din când în când se apropia de părinţii lui şi, întinzând un deget, îl îndrepta spre tâmpla lor, ca ţeava unui revolver fictiv. „Bum!” îşi zicea, apăsând pe un trăgaci imaginar. Să-i omoare în timp ce dormeau. Cu siguranţă că asta ar fi fost mai uşor, pentru că atitudinea lor amintea întrucâtva de postura gisanţilor de catedrală. „Bum!” Dar era arma destul de „curată” ca să nu facă prea multe stricăciuni? David nu voia să le vadă capetele făcându-se ţăndări şi creierii împrăştiindu-se, aşa cum se întâmplă totdeauna în cărţile poliţiste. Nu, voia ceva discret: două găuri ireproşabile şi aproape fără sânge. În fond, o moarte… liniştitoare.
Revolverul lui Bartlow era mult prea mare pentru a face o treabă de fineţe. Era un obuzier, conceput să trăsnească un elefant în plină cursă. Nu va provoca o gaură discretă, ci un crater oribil, pulverizând, sfărâmând… David gâfâia, Obişnuindu-se să se joace cu acest gând plin de cruzime. „Bum-Bum.” O ucenicie care îl putea duce direct la demenţă. Dar Bartlow spusese: „În timpul metamorfozei, numai în timpul metamorfozei, ziua n-ar servi la nimic, s-ar vindeca şi ar trebui s-o luăm de la început.” Această regulă de bază implica o înfruntare directă cu oroarea. Asta înseamnă că ar fi trebuit să-i aştepte cu fermitate pe monştri şi să tragă în ei. De două ori. David îşi reluă locul în şezlong. Andy şi Isa chiar mai erau cu adevărat Andy şi Isa? Poate că erau altceva, ceva rău, malefic, care nu mai avea nimic omenesc. Chiar să fi fost incurabili sau…?
Foarte repede, mult prea repede, ziua începu să pălească. David deduse de aici că se trezise cam pe la începutul amiezii. Nu trebuia să se mai refugieze în somn, ci să încerce să-şi păstreze, în măsura posibilului, mintea limpede. Să se înveţe cu primejdia, în loc să cedeze în faţa ei. Să se călească într-un fel.
Se duse să ia piper din bucătărie şi îl presără pe culoar până la camera secretă. Era conştient de precauţia tardivă, dar nu voia să mai neglijeze nimic. Când cerul deveni roşu, băiatul intră în cămăruţa de supravieţuire. Îngustimea locului şi atmosfera închisă îi provocară o insuportabilă senzaţie de sufocare şi, preţ de câteva secunde, crezu că va deschide uşa şi o va lua la fugă peste câmp, încotro va vedea cu ochii. Înhăţă cu un gest furios tubul de barbiturice şi îl aruncă la celălalt capăt al cămăruţei, printre cutiile cu prăjituri care erau proviziile lui.
Metamorfoza i se păru mult mai rapidă decât prima dată, întrucât gemetele încetară foarte repede, lăsând să se audă scrijelitul ghearelor pe pardoseală. Se trase înapoi, pregătindu-se pentru atacul pachidermelor a căror forţă le va permite să turtească blindajul şi să fisureze zidul; dar nu se întâmplă nimic. Scrijelitul de gheare se opri la intrarea pe coridor, de parcă fiarele ezitau… sau se puneau de acord cum să procedeze.
Trecu astfel un lung moment, fără ca David să-şi poată da seama dacă creaturile părăsiseră casa sau se pregăteau pentru un atac în forţă. Cu siguranţă că plecaseră să dea târcoale pe la poalele colinei. Poate că ajunseseră până în oraş, în speranţa că vor reuşi să pătrundă într-unul din grajdurile protejate de gratii.
Zgomotul se auzi chiar în momentul în care David aţipea. Era un râcâit surd, căruia nu reuşea să-i determine originea, dar care amintea de scârţâitul unei crete pe o tablă de şcoală. Camera de supravieţuire fiind ca o cutie de rezonanţă, zgomotul părea că provine de peste tot în acelaşi timp. Venea din pereţi, din podea, din tavan, formând un fond sonor insuportabil. La început, David se gândi la zgomotul regulat al unui maxilar care roade un os enorm, apoi la o cârtiţă enormă care sapă o galerie într-un sol plin de pietre.
Şi această ultimă imagine îl făcu să tresară, căci era apropiată de realitate. Simţi că se sufocă şi îşi muşcă dosul mâinii căci acum înţelesese: Andy şi Isa săpau în zidul dulapului, micşorând astfel distanţa care îi separa de pradă. Da, făceau o gaură în perete, săpau un tunel ca să poată pătrunde, în sfârşit, în bârlogul vânatului care îi sfida de prea multă vreme. Zgomotul pe care îl auzea David era provocat de unghiile lor, unghiile lor care râcâiau piatra zidului, fărâmiţând blocurile poroase tăiate din meteorit!
Se repezi de la un perete la altul al adăpostului, încercând să stabilească de unde venea ameninţarea. Ce grosime aveau pietrele? Era cumva vorba de un strat banal de cărămizi?
Nu, pentru că în acest caz ar fi fost destul o simplă lovitură de umăr pentru răsturnarea obstacolului. Era o piatră adevărată, piatră masivă, asta era clar, dar teribil de friabilă. Ghearele monştrilor o vor transforma în pulbere ca pe o simplă piatră ponce, săpând încet o deschizătură prin care vor putea intra, ocolind uşa blindată prin care nu se putea trece.
„Sunt mai vicleni decât ceilalţi, constată David. În loc să se obosească încercând să spargă uşa, au hotărât să atace direct zidul.”
Era metoda clasică a jefuitorilor de morminte. Ocoleau blocul de piatră inabordabil, înverşunându-se asupra pereţilor, mult mai accesibili. „Ocolesc obstacolul.” David ridică salteaua să ia revolverul şi se lăsă în genunchi în mijlocul încăperii, cu mâinile încleştate pe mânerul armei, pândind fărâmiţarea bruscă a zidului, apariţia unei reţele de crăpături, ceva care să ducă la localizarea tunelului şi la iminenţa invadării.
La lumina pâlpâitoare a lămpii de petrol pe care o aprinsese în grabă, se întorcea mereu în loc pentru a nu se lăsa surprins. Zgomotul îl încercuia, transmiţându-se de la o piatră la alta. Cât timp le trebuia? Toată problema se rezuma doar la aceste cuvinte. Le va fi suficient celor doi monştri o noapte, o singură noapte pentru a străpunge peretele cămăruţei de supravieţuire? Iar el, David, va avea forţa să apese pe trăgaci când, într-un gheizer de sfărâmături, va apărea botul căscat al… duşmanului? Oroarea, dezgustul, în sfârşit teama, toate aceste senzaţii conjugate poate că îi vor da curajul să apese pe trăgaci, curajul să sfârşească o dată.
Zgomotul râcâielilor se auzea mai aproape, mai „profund”, mai înăbuşit, ca şi cum Fiara săpa acum cu amândouă braţele vârâte în grosimea zidului. Mergea mai repede, îşi găsise ritmul şi avea şi scule bune: nişte unghii mai tari decât oţelul, capabile să lase urme pe o uşă blindată. În două ore, va străpunge grosimea peretelui şi apoi nu va mai avea decât să mărească, răbdătoare, gaura. David ridică arma. În acel moment trebuia să tragă, ochind capul.
Spera ca acest cap să fie oribil. Voia să vadă apărând o faţă de coşmar, care să nu mai aibă nimic comun cu trăsăturile părinţilor săi. O mutră de demon care să nu semene câtuşi de puţin cu Andy şi Isa, ceva respingător şi cumplit, pe care să nu-i fie greu să-l deteste şi să-l… distrugă. Da, în felul acesta (dar numai în felul acesta!) ar fi fost posibil, realizabil, actul lui. Un bot hidos, neomenesc. Nişte maxilare enorme, căscate şi două pupile roşii, de animal de pradă nocturn, nimic care să poată aminti de zâmbetul lui mami, de privirea lui tati. Dacă lucrul acela se ivea din zid, atunci, da, va trage. Dezgustul şi oroarea îi vor călăuzi mâna, îi vor da impulsul necesar pentru comiterea crimei.
Închise o clipă pleoapele şi inspiră adânc, să-şi găsească liniştea. Palmele umede de sudoare îi alunecau pe mânerul revolverului. Puse arma jos şi îşi şterse mâinile de cămaşă. Când luă din nou revolverul în mână, remarcă un lucru ciudat. Preţ de câteva secunde, nu putu să-şi dea seama ce anume îi provoca această tulburare, această senzaţie cumplită că pământul îi fugea de sub picioare, apoi înţelese ce anume declanşase alarma. Vârful plumbuit al gloanţelor nu mai ieşea din alveolele butoiaşului. Cineva intrase în dulap şi descărcase revolverul, în lipsa lui David… Era dezarmat, vulnerabil. Expus. Tati venise în după-amiaza aceea, profitând de faptul că el moţăia în şezlong. Golise butoiaşul şi furase cutia cu cartuşe dată de Bartlow, făcând astfel din armă o bucată de fier inutilizabilă.
David se ridică dintr-o săritură şi alergă spre uşă, mânat de un impuls de fugă total necontrolat. Trebuia să iasă din cameră cât mai repede, să fugă mai înainte ca zidul să se crape şi să-i lase pe monştri să treacă. În timp ce EI erau ocupaţi cu săpatul, David putea să iasă pe culoar, să părăsească locuinţa şi să fugă peste câmp. Râcâitul ghearelor în zid i-ar fi acoperit zgomotul goanei spre ieşire. Era singura soluţie posibilă. Cămăruţa de supravieţuire devenise acum o capcană, o cursă. Dacă mai întârzia acolo, însemna să le lase creaturilor timpul necesar să scobească în piatră, să sape tunelul. Ar fi însemnat să aştepte moartea, cu resemnarea prăzilor prea slabe ca să lupte. Mâinile lui David atinseră uşor barele de siguranţă. Va întredeschide uşa, va parcurge în vârful picioarelor cei zece metri de culoar şi…
Şi apoi? Putea să fugă spre pădure şi să se caţăre într-un copac, acolo unde fiarele nu puteau ajunge până la el.
Ridică prima bară şi se opri, cuprins, brusc, de îndoială. Şi dacă una dintre cele două creaturi stătea acolo, aşteptându-l de cealaltă parte a uşii…!
Nu erau proaste. Tati săpa, în timp ce mami aştepta, lipită de uşa blindată, să pună gheara pe el. Intuia că monştrii îi prevăzuseră reacţia şi se organizaseră în aşa fel încât să-l încercuiască. Dacă deschidea uşa, ar fi căzut în braţele mamei lui… în ghearele ei, şi totul se sfârşea.
Îşi lipi obrazul de tablă, încercând să detecteze prezenţa fiarei care stătea de pază, dar scormonelile ghearelor umpleau cămăruţa de un vacarm obsedant.
Câţi centimetri mai erau până când peretele va ceda, până când peretele va lăsa să treacă prin el o labă cu gheare? Cincisprezece, douăzeci? Zidul era gros. Amplasarea camerei de supravieţuire fusese stabilită în funcţie de rezistenţa zidurilor ei. Era un buncăr în miniatură. Poate va avea norocul ca fiara să fie surprinsă de venirea zorilor înainte de a străpunge peretele. Forţa ei se va micşora o dată cu răsăritul soarelui, ritmul de înaintare se va încetini, îşi va pierde eficacitatea. Nu va putea să termine tunelul înainte ca metamorfoza să-i restituie aparenţa umană.
David se sprijini cu spatele de uşă şi se uită la ceasul pe care îl întorsese la apusul soarelui, potrivindu-l la o oră aproximativă, determinată de indicaţiile trecute în calendarul mare agăţat în bucătărie. Cât timp mai era până la apariţia zorilor? O oră, două? Noaptea era aproape pe ducă, dar David nu ştia cam în ce moment începeau părinţii lui să se transforme. Probabil că înainte de răsăritul soarelui. Iar în seara aceea monştrii nu găsiseră nimic de mâncat, aşa că forţele lor aveau să scadă mai repede decât de obicei. Peste puţin timp, oboseala îi va copleşi, încetinindu-le mişcările. Ghearele se vor înmuia, tocindu-se de piatră, smulgând din zid mai mult praf decât bucăţi. Era o partidă de pocher, un pariu smintit. Poate că ar fi fost mai bine să deschidă uşa şi să fugă.
Ba nu, ar fi fost o prostie. Ştia că mami era acolo, de cealaltă parte a uşii, aşteptându-l în întuneric, nemişcată ca o statuie, ţinându-şi răsuflarea. Îi ghicea prezenţa, precum un obstacol de carne monstruos, care astupa culoarul şi a cărui masă făcea imposibilă orice tentativă de fugă.
Se aşeză jos, căci nu-l mai ţineau picioarele. Luă revolverul descărcat şi îl strecură la centură. Perversitatea părinţilor lui îl năucea. Prin urmare, se prefăcuseră că dorm, aşteptând ca el să aţipească în şezlong, apoi se strecuraseră în cămăruţa de supravieţuire a cărei uşă nu se încuie pe-afară. Pipăiseră oglinda până când panoul de sticlă crăpată se mişcase. Cine descoperise arma sub saltea? Tati? Mami? Cine avusese ideea să o descarce?
Îi întinseseră, pur şi simplu, o cursă. Atacaseră zidul ştiind perfect de bine că nu riscau să fie împuşcaţi la ieşirea din tunel. Îl lăsaseră să se închidă în capcană, ocolind obstacolul uşii blindate, pentru a pătrunde mai bine în inima acelui refugiu.
Cum detectaseră prezenţa armei? Mirosul lor foarte dezvoltat! Le mirosise a unsoare şi a praf de puşcă.
„Nu te plânge, îşi zise cu duşmănie David, ar fi putut să fie şi mai rău. Dacă tati ar fi avut la îndemână un aparat de sudură, ar fi putut să sudeze de toc uşa blindată, tăindu-ţi definitiv retragerea…” Dar preferaseră să descarce arma, ştiind că băiatul nu se va gândi să verifice conţinutul butoiaşului. Detectivii din filme aveau totdeauna grijă să controleze asta, dar David era doar un copil… şi apoi arma îi provoca un dezgust legat direct de eventuala ei folosire. Tati nu se înşelase bazându-se pe faptul că el nu va băga de seamă acest subterfugiu decât în ultima clipă, adică… prea târziu!
Se uită încă o dată la ceas. De câteva minute i se părea că vacarmul pierde din intensitate. „La apropierea zorilor, unghiile li se înmoaie, exultă el. Corpurile revin la forma iniţială, şi puterile îi părăsesc…”
Da, peste o jumătate de oră vor fi cuprinşi de spasmele metamorfozei, fără putinţa de a mai continua să sape. Trebuia ca zidul să reziste până atunci.
„Unghiile lor sunt moi, îşi repeta el ca să-şi dea curaj. Săpatul în piatră începe să-i rănească şi nu se vor gândi să ia o unealtă. Fiarele nu folosesc târnăcopul. Vor trebui să renunţe, vor…”
Se legăna de pe un picior pe altul, de parcă ar fi dansat. Simţea o nevoie dureroasă să urineze, dar nici nu se gândea să se uşureze. După douăzeci de minute, râcâielile se răriră, îşi pierdură forţa, apoi încetară. David se lăsă să cadă pe podea, cu capul în mâini, bolborosind o rugăciune fantezistă, căreia îi inventa cuvintele pe măsură ce o rostea.
„Nu în noaptea asta, zise el printre suspine, n-au să pună mâna pe mine în noaptea asta! N-au să pună mâna pe mine!”
Puţin după aceea se auziră gemetele metamorfozei, înăbuşite de grosimea zidului. David se ghemui pe podea şi închise ochii, epuizat. Slăbirea bruscă a tensiunii îl făcu să adoarmă fără să-şi dea seama. Când deschise ochii, ceasul arăta orele zece. Probabil că soarele strălucea sus pe cer. Nevoia de a urina îi tăia vintrele. Se uşură în găleata plină până la refuz şi deschise uşa. Lumina zilei care cădea prin fereastra îngustă îl izbi drept în faţă, umplându-l de o bucurie incontrolabilă, care îl făcu să dârdâie de plăcere. Culoarul era pustiu. Ieşi din casă. Tati şi mami zăceau pe peluză, ca două cadavre abandonate de un pluton de execuţie. Erau foarte palizi şi respirau cu greutate. Tati avea braţele pline de praf de tencuială şi degetele mânjite de sânge.
David dădu fuga în casă. Într-o cameră din spatele dulapului fusese săpată o gaură mare, cu marginile neregulate. Tencuiala şi molozul fuseseră aruncate la întâmplare, în febra unei furii incontrolabile. Chiar şi pe piatră se puteau distinge striaţiile lăsate de o unealtă cu mai multe lame… sau de o mână cu gheare înspăimântător de ascuţite. Gaura era adâncă iar cămăruţa de supravieţuire ― cu siguranţă că foarte aproape. Îşi băgă braţul în gaură şi bătu în perete. Suna a gol. Trei-patru centimetri îl despărţeau de cămăruţă; scăpase ca prin urechile acului…
Se înfioră şi bătu în retragere. Revolverul mare de la centură îl stingherea la mers. Îi era foame, dar avea şi senzaţia de vomă, îi era şi cald şi frig. Se duse pe peluză să-şi observe părinţii. Erau traşi la faţă. Metamorfoza, care nu compensase lipsa de hrană, îi epuizase. Chiar şi carnea le părea flască, nesănătoasă, amintind de moliciunea muşchilor unui bătrân. Mami respira greu, sacadat, iar coastele foarte proeminente îi ridicau cuşca toracică încât ai fi zis că erau gata să-i crape pielea.
David puse capăt acestei contemplaţii, cu inima plină de sentimente contradictorii. Trebuia să ceară sfatul celor din oraş. Gloanţe nu mai avea, cămăruţa de supravieţuire nu mai constituia o ascunzătoare eficace, pe scurt, situaţia devenise îngrozitor de complicată şi nu ştia ce să facă.
Renunţă la maşină. Experienţa lui limitată în privinţa conducerii automobilului avea toate şansele să arunce maşina în şanţ, şi nu voia să se lipsească de acest mijloc de retragere care mai târziu ar fi putut să fie de-a dreptul salvator. Se înarmă cu curaj, coborî panta şi o porni în direcţia oraşului. La fiecare pas, ţeava revolverului îi învineţea şi mai mult pielea pântecelui. Era răcoare şi vântul dimineţii uscă în câteva minute sudoarea care îi îmbiba cămaşa.
„Anatos va găsi o soluţie, îşi repeta el. Da, o soluţie.” Dar la fiecare zece metri se uita peste umăr ca să se asigure că părinţii nu veneau după el.

12

ÎL GĂSI PE INDIAN la fierărie, aplecat peste nicovală, purtând ochelarii de sudură. În fundul hangarului, Buddy şi Lenox cărau grinzi subţiri de oţel, insultându-se reciproc, la fiecare manevră greşită.
După ce David povesti cum stătea situaţia, Anatos aruncă imediat, furios, ciocanul. Unealta ricoşă pe nicovală provocând o jerbă de scântei.
― Tu eşti de vină, vociferă indianul. Aştepţi prea mult. Până la urmă trebuie să te hotărăşti! Ce speri? Că se vor vindeca subit? Cu cât trece timpul, cu atât li se dezvoltă instinctul; presimt capcanele, devin şireţi şi din ce în ce mai răi. Va trebuie să te fereşti de ei douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru şi ai să ai în permanenţă arma la îndemână.
Îşi scoase şorţul de piele, şi, hotărât îl apucă, pe băiat de umeri.
― Vino, îi ordonă el. O să cerem alte muniţii de la Bartlow, şi ciment cu priză rapidă de la Clinton, zidarul.
― Vrei să astupi zidul? întrebă David.
― Da, dar va fi o cârpăceală, nimic mai mult. Nici măcar nu ştiu dacă va rezista toată noaptea. Să ştii, amice, că e în joc propria ta piele!
Traversară oraşul pustiu, parcurgând strada principală în bătaia vântului încărcat de praful care le biciuia faţa. În spatele gratiilor de la ferestre, feţe ascunse priveau cu duşmănie pe la câte un colţ ridicat de perdea. David simţea ura oraşului îngrămădindu-se pe umerii lui ca o greutate invizibilă. Aproape i se părea că aude dialogurile murmurate în penumbra caselor-fortăreţe: „El e, fiul lupilor… Încă nu s-a hotărât, e un laş, un egoist, nu va face nimic pentru noi. Nu e bun de nimic… Da, nu e bun de nimic.”
Intrară la Bartlow. Fără să spună o vorbă, Anatos smulse revolverul de la centura lui David şi îi răsuci butoiaşul pentru a-l arăta şerifului.
― Te-ai lăsat tras pe sfoară, nenişorule, mormăi poliţistul. Cu cât aştepţi mai mult, cu atât devin mai şireţi. Foamea le ascute mintea. Au ajuns deja de două ori până aici, fără să găsească nimic de ronţăit. Am interzis circulaţia în timpul nopţii. La apusul soarelui, toată lumea se închide în citadela personală. Populaţia are antrenament, dar acest gen de situaţie nu poate dura la nesfârşit. Şi pe urmă mai e şi drumul, automobiliştii, motocicliştii. După o vreme, părinţii tăi vor începe să vâneze pe-acolo. Dacă te omoară, nimeni nu-i va putea alunga de pe colină, vor teroriza regiunea luni în şir, ne vor asedia în fiecare noapte şi va fi un adevărat iad…
Se strâmbă agasat şi adăugă tăios:
― Încearcă să fii mai îndrăzneţ, fir-ar să fie! Ştii bine că trebuie s-o faci. De ce să mai aştepţi?
― Îmi…îmi cereţi să comit o crimă! izbucni David strângând pumnii.
― La dracu! răcni Bartlow. Ce crimă? Un act de civism, asta-ţi cer! Sunt nişte ucigaşi, cei mai răi care pot să existe, iar tu eşti în legitimă apărare, nimeni nu te va învinui dacă o să le înfigi un glonţ între ochi!
Anatos înşfăcă muniţiile pe care şeriful i le dăduse dintr-un sertar şi încărcă butoiaşul.
― Destul cu vorba, interveni el. Trebuie să astupăm gaura cât mai repede dacă vrem ca cimentul să se usuce până diseară.
Părăsiră biroul şerifului şi se duseră la zidar. David aşteptă afară. Buddy şi Lenox îşi făcură apariţia în mare viteză, la volanul unei camionete antediluviene. După ce încărcară sacii, micul grup porni pe drumul spre colină. Anatos conducea cu prudenţă. În spate, ajutoarele indianului aruncau în jur priviri neliniştite.
― Şi dacă sar pe noi? Te-ai gândit la asta? zice Lenox.
― Ziua dorm, îi explică răbdător David. Azi sunt foarte slăbiţi, pentru că n-au putut să mănânce nimic în timpul nopţii. Sunt sigur că nu vor deschide ochii până la apusul soarelui.
― Da, mormăi Buddy. Dar atunci va trebui să-ţi fereşti curul, pentru că o să le fie al dracului de foame!
― Va fi un adevărat măcel, aprobă Lenox. Găureşte-i în seara asta, tipule, că altfel eşti curăţat!
― DAR SUNT PĂRINŢII MEi! răcni David. Nu înţelegeţi ce înseamnă asta?
― Lăsaţi gura! ordonă Anatos, crispându-şi mâinile pe volan. Să nu vă mai aud! Sunt de acord cu tine, ţâncule, e o treabă scârboasă, dar numai tu poţi s-o faci. Orice discuţie e inutilă. Tot ce pot face pentru tine e să te ajut să câştigi puţin timp, DAR ASTA E TOT!
Era palid şi părea şi el grozav de înspăimântat. Când camioneta ajunse în vârful colinei, coborâră în grabă, cu sacii de ciment pe umăr, şi se repeziră în interiorul casei, evitând să treacă prea aproape de Andy şi Isa care zăceau mai departe culcaţi în iarbă.
― O să-ţi astupăm blestemata aia de gaură, zise Lenox lac de năduşeală. Dar, pe toţi dracii, diseară încearcă să-ţi aminteşti că ai rânză-n tine şi poartă-te ca un tip adevărat!
David izbucni în lacrimi în timp ce hăitaşii pătrundeau în casă, dar nimeni nu-i acordă nici cea mai mică atenţie. Anatos şi prietenii lui lucrară o oră încheiată.
― Nu sunt sigur că asta va fi destul, zise indianul, punând mâna pe umărul lui David. Până diseară voi încerca să găsesc altceva. O chestie care îţi va permite să mai câştigi puţin timp, dar ăsta va fi ultimul răgaz, micuţule. Pe urmă va trebui să faci pasul…
― Da, răcni Lenox, m-am săturat de scrupulele tale infantile.
Anatos îl repezi, apoi grupul sări în camionetă. Nici unul dintre cei trei nu avea chef să stea pe colină nici măcar o secundă în plus. Imediat ce maşina porni pe pantă în jos, David se simţi copleşit de un cumplit sentiment de singurătate.
Începea să-l doboare oboseala, îşi simţea pleoapele ca de plumb. Consideră că era mai prudent să doarmă în cămăruţa de supravieţuire, pentru a evita orice surpriză dezagreabilă. Mai aruncă o ultimă privire părinţilor săi, apoi dădu fuga până în cămăruţă, unde se încuie. Lungit pe saltea, cu revolverul la îndemână, încercă să vadă clar în sufletul lui, dar sentimentele îi apărură sub forma unei încâlceli de noduri imposibil de descurcat. Andy şi Isa îi provocau oroare şi era surprins că se detaşase de ei aşa de mult încât îi considera ca pe nişte străini. În ciuda acestui dezgust, David nu se putea gândi cu răceală să-i împuşte.
Epuizarea îi întrerupse gândurile şi îl făcu să alunece uşor spre toropeală. Îşi zise că nu risca cine ştie ce. Andy şi Isa nu se vor scula mai înainte de apusul soarelui, iar până atunci cimentul care astupa gaura se va usca. Iar dacă se apucau să sape, zgomotul ghearelor avea să-l trezească imediat. Închise ochii. Oricum, trebuia să doarmă dacă voia să poată înfrunta oboselile nopţii. Începu să spere că monştrii, găsind gaura astupată, nu vor avea răbdare să mai sape o dată şi se vor repezi la poalele colinei, încercând să găsească o pradă mai uşoară. Anatos vorbise de un mic subterfugiu… Poate avea de gând să aducă un alt cal. Sau o vacă bătrână.
David adormi cu acest gând liniştitor. Avea nevoie de un răgaz.

Deschise ochii opt ore mai târziu, cu inima bătându-i gata să se spargă, trezit din somn de sentimentul unei catastrofe înspăimântătoare. Abia se ridicase într-un cot, când o explozie făcu să se cutremure fundaţia casei, provocând năruirea câtorva etajere. David se ridică în momentul în care a doua explozie făcea să vibreze solul şi să-i bubuie timpanele. Exploziile veneau de undeva de jos, în timp ce aerul se umplea de un miros de produse chimice.
David se repezi spre uşă. Tati încerca să arunce uşa în aer cu dinamită? Nu, gândea aiurea, monştrii nu se foloseau de şiretlicuri omeneşti pentru a-şi captura prada, nu se bizuiau decât pe unghiile şi pe colţii lor. Nu-ţi poţi imagina un vârcolac aprinzând fitilul şi astupându-şi urechile pentru a se feri de vacarmul exploziei. De altfel, exploziile veneau mai de departe… din exterior. David le situă instinctiv la poalele colinei, în locul unde drumul în pantă se întâlnea cu câmpia, dar nu înţelegea ce se întâmplă. Dinamită? Puseseră capcane pe drum? Dar pentru ce, dacă se ştia că aceste creaturi sunt invincibile?
Se făcuse din nou tăcere. David îşi lipi urechea de uşă. I se păru că aude în depărtare ecoul unei tânguiri sfâşietoare. Era o lamentare prelungă, care se frângea în suspine insuportabile. Imediat avu convingerea că era mami. Nu era o voce omenească, ci o voce de femelă monstruoasă, totuşi vocea ei… Era rănită, suferea şi gemea la poalele colinei.
Monştrii erau invincibili, fie, dar asta nu însemna că gloanţele ricoşau din carnea lor! David îşi muşcă buzele, amintindu-şi de alicele intrate în carnea tatălui său… văzuse rana cu marginile ciopârţite…
Dinamită… Cineva pusese explozibil pe drumul colinei, barând calea cu o sfoară legată la un sistem de aprindere rudimentar. Cineva…
ANATOS! Ăsta era deci mijlocul imaginat de el pentru a câştiga timp? Să-i rănească pe monştri pentru a le împiedica mişcările. David se simţi invadat de un val de ură. Îl detestă imediat pe indian şi uneltirile lui. O rănise pe mami, poate că îl omorâse pe tati… Ce ştia el despre supravieţuirea vârcolacilor? Dinamita era cu totul altceva decât nişte alice de vânătoare sau o rană de cuţit. O astfel de explozie putea să te ciopârţească, suflul era în stare să-ţi smulgă membrele, capul.
Îşi reţinu hohotul de plâns. Strigătul răsună din nou în noapte, sfredel de suferinţă care nu mai avea nimic ameninţător. Era ţipătul unei fiinţe rănite de moarte, nu urletul unei fiare avide de masacru. Trebuia să se ducă în ajutorul părinţilor lui. Trebuia să iasă din cămăruţa în care stătea ascuns ca un laş şi să alerge la poalele colinei…
Unde era cutia de prim-ajutor? În portbagaj? Undeva în casă? Încercă să-şi revadă în minte regulile de prim-ajutor pe care ar fi trebuit să le ştie din tabăra de vară de anul trecut. Garou, artere rupte, care erau astupate… Dumnezeule! Atunci ascultase distrat, spunându-şi că asta era treaba instructorilor. Azi se blestema pentru superficialitatea lui.
Garouri… Trebuia luate nişte măsuri de precauţie, nu mai ştia care, împotriva riscurilor de cangrenă când se ţineau legate arterele prea multă vreme.
Mami echipase trusa de prim-ajutor, şi David nu ştia dacă pusese în ea şi altceva decât medicamente fanteziste de genul coloniei sau alcoolului de mentă.
Ridică prima bară de siguranţă, apoi şi pe a doua. În momentul în care întredeschidea uşa îşi dădu seama că îşi uitase revolverul. Se văzu nevoit să se întoarcă pentru a-l lua, dar această greşeală se dovedi suficientă pentru a-i zdruncina certitudinile şi a fi cuprins de îndoială.
Şi dacă toate astea nu erau decât un şiretlic? Un şiretlic pentru a-l atrage afară şi…
Duşul rece îl ţintui locului. Totuşi auzise exploziile şi…
Vârcolacii sunt invincibili. Şi dacă, râzându-şi de flăcările exploziilor şi de biata cursă a lui Anatos, fiarele se gândiseră să profite de acest incident pentru a-l atrage afară pe David? Poate că erau acolo, pe peluză, ascunşi de o parte şi de alta a uşii, întregi, nevătămaţi, cu părul puţin pârlit, modulând tânguiri de durere falsificate cu abilitate…
Invincibili sunt vârcolacii… David îşi înăbuşi un geamăt. Nehotărârea îl chinuia, nu ştia ce să facă. Să meargă înainte sau să se întoarcă şi să se ascundă în fundul dulapului.
Poate că n-ar fi fost prea târziu dacă aştepta să se facă ziuă. Tati şi mami s-ar fi golit de tot sângele.
Un val de luciditate venind din străfundul inteligenţei îi şoptea că toată această poveste cu vârcolaci era grotescă. Îi văzuseră măcar o dată, o singură dată sub înfăţişarea lor de bau-bau?
NU, NU, de trei ori nu!
Dar dacă se lăsase înşelat de o reţea de presupuneri neadevărate, de afurisita lui de imaginaţie, de credulitatea superstiţioasă a câtorva ţărani înapoiaţi?
Tati şi mami poate că nu erau decât nişte victime ale unor emanaţii… toxice, halucinogene…?
Făcu un pas înainte, dar lumina albicioasă a lunii care cădea pe peluză îl ţintui locului.
De o parte şi de alta a uşii… Amândoi cu ghearele ridicate.
Apucă revolverul. Dar va avea măcar timp să se folosească de el? Poate că, în acest moment, primejdia era în spatele lui. Se întoarse brusc pe călcâie, cercetând cu privirea adâncurile casei.
Geamătul, ceva mai slab, rupse tăcerea nopţii.
Mureau, şi el stătea acolo prosteşte, împiedicat în poveştile lui de adormit copiii. Poate că, intervenind de urgenţă, mai puteau fi’salvaţi; hemoragiile puteau fi oprite… Nu există vârcolaci, îşi murmura el. Astea sunt poveşti pentru copii. Dar frica îl ţinea pe loc, îl ţintuia de pardoseală. Îşi imagina fiarele spintecate, ciopârţite, dar având încă reflexul de a-i smulge capul în momentul în care se va apleca asupra lor. Atâta vreme cât le mai rămânea o unghie, una singură, continuau să reprezinte un pericol pentru el. Nu trebuia să-şi facă nici o iluzie.
Chinuit de angoasă, David se trase înapoi pentru a se întoarce în cămăruţa de supravieţuire. Trebuia să aştepte zorii şi să intervină după ce creaturile redeveneau umane. Blestemându-l pe Anatos pentru şiretlicurile lui de piele-roşie, băiatul se ghemui pe saltea, clănţănind din dinţi.
Şi orele trecură astfel, cumplit de lungi. Din când în când îl podideau lacrimile şi îşi astupa urechile pentru a nu mai auzi gemetele îndepărtate ale celor două fiare rănite. Avea mintea plină cu imaginile unui câmp de bătălie. Vedea cai morţi, cu abdomenul spart de ghiulele, acoperind cu măruntaiele lor cadavrele călăreţilor seceraţi de mitralii. I se părea că vântul aducea până la el miros de praf de puşcă şi de sânge.
Până la răsăritul soarelui îşi roase unghiile şi îşi muşcă buzele. Abia arunci, clătinându-se, cu cearcăne mari la ochi, cu faţa umflată de plâns, ieşi din casă să caute în portbagajul maşinii trusa de prim-ajutor.
După aceea coborî drumul în pantă, cu revolverul la centură, sub cămaşă, ţinând în mână cutia de tablă marcată cu tradiţionala cruce roşie. După ultima cotitură a drumului zări pământul răvăşit de explozie şi pomii cu scoarţa sfâşiată. La poalele colinei, în câmpie, se vedeau două cratere. Tati zăcea în pământul răscolit, cu faţa în sus şi ochii vitroşi. Mami atârna de un copac. Erau goi iar sângele, uscându-se pe corpul lor, făcuse din ei nişte statui de argilă roşie. David văzu imediat tăietura de la pântecele lui tati. Era o fantă largă prin care ieşea masa albăstruie a intestinelor, ale căror meandre palpitau ca nişte şerpi jupuiţi ce nu se puteau hotărî să moară. Frânturi de piatră îi crestaseră de-o parte şi de alta abdomenul şi se zăreau oasele coastelor care luceau în soare prin crăpătura rănilor deschise.
David căzu în genunchi. Mami fusese proiectată de suflu şi se înfipsese în crengile de jos ale unui brad care o crucificase înpiedicând-o astfel să cadă. Aşchii de lemn îi ieşeau din umeri şi din coapse, ca nişte vârfuri de lănci. Mai rău decât atât, explozia îi smulsese sânii şi, în locul lor, două găuri larg deschise îşi revărsau sângele pe tors, lăsând să picure un terci de cheaguri. David îşi ascunse faţa în mâini. Capul începu să-i huruie şi, un moment, crezu că va leşina.
Anatos îi asasinase părinţii… Anatos le întinsese o cursă oribilă. O furie răzbunătoare puse stăpânire pe el şi îşi zise că o va lua la goană până în sat ca să-i împuşte pe toţi complotiştii din Willoughby. Da, îi va lichida pe indian, pe şerif şi pe cei doi derbedei aroganţi şi… pe toată lumea! Va omorî pe toată lumea! Un geamăt risipi ceaţa mâniei care îi întunecase mintea.
Era mami, care se tânguia cu gura întredeschisă, plină de o salivă amestecată cu mult sânge, care îi năclăia limba. Mutilată, ciopârţită, şi totuşi trăia. David se repezi spre ea, încercând să o elibereze din grapa de crengi în care era înfiptă. Nu ştia cum să facă. Aşchiile de lemn alunecau afară din răni cu un zgomot spongios, de-a dreptul oribil. Îşi încordă muşchii, o prinse cu amândouă mâinile de după mijloc şi trase. Rănile deschise ale pieptului mutilat i se striviră de cămaşă, pătând-o cu două cercuri stacojii.
― O să fie bine, mami, repeta el, clătinându-se sub greutatea tinerei femei inconştiente, o să fie bine…
O aşeză pe iarbă şi îi curăţă faţa. Isa gemu, din gură îi apăru o spumă roşiatică şi mâna ei stângă începu să râcâie iarba.
„Trăieşte, exultă David. Trăieşte!”
Se întoarse spre tati, încercând, cu palmele în formă de cupă, să împingă masa intestinală în interiorul rănii larg deschise. Nu-i mai era frică, nu mai plângea, nu mai tremura. Acţiona cu hotărârea rece a unui chirurg. Faţa lui Andy era sfâşiată de la bărbie până la rădăcina părului. Obrazul spart lăsa să se vadă emailul dinţilor şi osul maxilarului. Ochiul stâng nu mai era decât un terci maroniu şi vitros, pe care David nu îndrăzni să-l atingă. Se scutură. Deodată îşi dădu seama că nu putea să facă mai mult decât atât. Era nevoie de un medic. Cât mai repede! Lăsă baltă trusa de prim-ajutor şi o luă la fugă spre oraş.
Îşi suci gleznele pe pietrele inegale fără ca, din pricina asta, să-şi încetinească alergarea. Pe la jumătatea drumului, se lăsă pe o bornă, să-şi tragă sufletul. Într-o parte i se pusese un junghi care parcă îi sfâşia plămânii la fiecare inspiraţie. Gâfâia, îi curgeau bale ca unui alergător de maraton ajuns la capătul puterilor, iar faţa îi căpătase o nuanţă violacee. Cu toate astea, băiatul îşi reluă cursa, ajunse în sfârşit la marginea oraşului şi se năpusti pe strada principală. Sosirea lui îi încremeni pe toţi gură-cască aflaţi pe trotuare. Câteva femei se închinară instinctiv, în timp ce conversaţiile încetau. Cei din prăvălii rămăseseră cu gesturile suspendate. Copiii de pe străzi îşi întrerupeau joaca pentru a-l privi pe David, cu ochii holbaţi, cu o expresie de răutate plină de viclenie întipărită pe faţă.
David alerga cu picioare de plumb, ţinând o mână pe mânerul revolverului vârât la centură. Prin vălul roşu, aşezat de epuizare înaintea ochilor, băiatul îl zări pe Anatos intrând în biroul şerifului. Furia îl cuprinse din nou şi, cu arma în mână se năpusti în biroul lui Bartlow, deschizând uşa cu o lovitură de umăr. Indianul şi şeriful cel gras înmărmuriră şi, preţ de o secundă, David zări panica din privirea lor.
― Ticălosule! urlă el la indian. Mi-ai rănit părinţii, ticălosule…
Dar era la capătul puterilor, şi vorbele care îi ieşeau din gură se transformau într-un gâlgâit oribil. Bartlow ridică mâinile, făcând un semn care îl îndemna să se potolească.
― Linişteşte-te, micuţule, îi strigă el. Nu e chiar atât de grav, nu e chiar atât de grav.
― Nu sunteţi decât nişte asasini! izbucni el. Un oraş de asasini.
Faţa lui Anatos se crispă de mânie.
― Cretin mic ce eşti! şuieră el. Dinamita a vrut să-ţi ofere un răgaz. La dracu! Când mă gândesc că porcăria aia era gata să ne pocnească în mâini când o meşteream!
Bartlow dăduse ocol biroului, cu un aer plouat şi cu mâinile în sus. Când ajunse la un metru de David, şeriful îşi ridică piciorul, cu o supleţe remarcabilă, şi lovi în mâna băiatului. Revolverul zbură prin încăpere şi ateriză într-un dulap al cărui geam îl făcu ţăndări. În clipa următoare, şeriful îl apucă pe David de piepţii cămăşii şi îl pălmui scurt.
― Tâmpiţelule, bombăni el. Îţi închipui că poţi să dai buzna la mine, ameninţându-mă cu arma în văzul lumii, şi să nu păţeşti nimic?
Mâna grea a şerifului lovi încă o dată, spărgând buza copilului. Anatos interveni.
― La naiba, mormăi el. Nu e decât un copil. Vino-ţi în fire.
― Nu e un copil, vociferă şeriful. E fiul lupilor. Tu nu pricepi că-i protejează? E complicele lor.
― Lasă, interveni Anatos. Ştii foarte bine că era gata să-l înfulece de câteva ori. Trebuie doar să-i lăsăm puţin timp.
Indianul reuşi să-l împingă înapoi pe şeriful cel gras care spumega de furie. Mulţimea se strânsese la ferestrele biroului şi urmărea tot ce se întâmpla înăuntru.
― Părinţii mei, gemu David. Sunt grav răniţi, trebuie adusă o ambulanţă, chemat un doctor…
Se repezi la telefon, dar Bartlow îl prinse de gulerul cămăşii şi îl aruncă în capătul celălalt al încăperii. David se împiedică de un scaun care se răsturnă.
― Asasinilor! zise el, printre lacrimile care îi curgeau şiroaie pe faţă.
Anatos se lăsă în genunchi lângă el. Avea faţa agitată de ticuri nervoase şi se vedea bine că făcea eforturi mari pentru a-şi păstra calmul.
― Nu te agita, puştiule. Părinţii tăi nu riscă nimic. La naiba, i-am ologit puţin ca să-i mai potolesc. E ca o maşină căreia i-ai spart o roată, înţelegi? Am făcut-o ca să-ţi dau un răgaz…
Dar David nu auzea nimic, mintea lui rămăsese blocată asupra imaginilor însângerate ale viscerelor ieşite afară. Îi venea să muşte, să zgârie, să facă rău. Anatos îl apucă aspru de umeri şi îl scutură.
― Peste patruzeci şi opt de ore vor fi vindecaţi! îi strigă el în faţă. Aminteşte-ţi ce ţi-am spus. Rănile lor se vor închide, totdeauna se întâmplă aşa. Nu pot fi ucişi, nimeni din Willoughby nu le poate face un rău mortal. E ca şi cum ar fi imunizaţi împotriva tuturor.
David se smulse din mâinile lui. Indianul minţea, Bartlow minţea. Nimerise într-un oraş de nebuni, de imbecili prizonieri ai unor superstiţii din altă epocă.
― Sunteţi toţi ţicniţi! vociferă el, cu o spumă roşie la gură. Nu există vârcolaci. De altfel nu i-am văzut niciodată transformându-se. NICIODATĂ! Voi mi-aţi împuiat capul cu asta… Nu sunteţi decât o sectă de debili mintal. Da, o sectă! O sectă!
Simţea nevoia să tăgăduiască oroarea. Voia să fie chemată o ambulanţă, tati şi mami să fie duşi la un spital, iar acolo va povesti totul şi era sigur că i se va spune că nimic din toate astea nu există. Da, asta voia să audă! Un medic se va apleca spre el, îl va mângâia pe păr şi îi va spune: „S-a sfârşit băieţelule! N-a fost decât un coşmar. Ne vom ocupa de părinţii tăi şi în curând se vor vindeca.”
Va pomeni de emanaţii halucinogene, de intoxicaţie neurologică, va găsi o explicaţie naturală, foarte simplă, LINIŞTITOARE.
Făcu o nouă tentativă să ajungă la telefon, dar Bartlow îl prinse de păr mai înainte de a fi putut pune mâna pe aparat şi îl aruncă brutal afară. David se rostogoli pe verandă în timp ce şeriful urla la el:
― Du-te şi suprimă-i, scârbă fricoasă! Asta se aşteaptă de la tine… Sămânţă de găozar. Du-te şi omoară-i şi cară-te!
Era scos din fire şi nu se mai controla. Mai înainte ca David să se poată ridica de jos, şeriful se repezi la el şi îl lovi cu cizma în coaste, aruncându-l în ţărână. Fu semnalul iureşului. Din toate părţile începu să plouă cu lovituri. În special femeile şi copiii îl loveau. Mamele îşi aţâţau progeniturile cum asmuţi un câine împotriva unui vagabond.
― Laşule! urlau ele. Din cauza lui trăim îngroziţi de spaimă. Pedepsiţi-l, trebuie pedepsit! Să-l învăţăm minte!
Folosindu-şi coarda ca pe un bici, o fetiţă îl plesni pe David drept peste faţă, spărgându-i arcada dreaptă. O sumedenie de degete mici şi vâscoase se abătură asupra adolescentului, smulgându-i hainele, zgâriindu-l, trăgându-l de păr. Simţi că o mână de copil i se strecura între picioare pentru a-i răsuci testiculele. Cei mai mici îl muşcau ca nişte căţei turbaţi, fără să-i lase nici o clipă de răgaz.
― Pedepsiţi-l! strigau mamele cuprinse de isterie. E un laş, un laş! Din cauza lui poate că veţi muri mâine!
Câteva femei căzuseră în genunchi şi se loveau peste piept, spunând rugăciuni. O femeie grasă îşi zgâria faţa şi îşi smulgea părul din cap, guiţând ca o scroafă. David fu apucat de glezne şi târât prin ţărână. Pietrele îi juleau burta şi pieptul. Doi puştani, rânjind, îi smulseră pantalonii şi slipul. Fetiţa cu coarda se ţinea după el, biciuindu-i cu toată puterea, dar coarda încerca acum să-l lovească peste pântece şi peste părţile genitale.
― Nu-l omorâţi! se auzi strigătul îndepărtat al indianului. El e singurul care poate…
Încercă să intervină, dar mulţimea compactă îl împinse înapoi fără menajamente. David se rostogolea prin praf, încercând să se protejeze cum putea mai bine, apărându-şi sexul cu mâinile. I se părea că înghite sânge şi sfărâmături de dinţi. Pielea capului îl durea atât de tare, încât avea impresia că fusese scalpat.
― Laşule! Laşule! scanda mulţimea de fanatici. Copilul lupilor. Purificaţi copilul lupilor!
David se rostogoli încă o dată, cu faţa la pământ, zgâriindu-şi de pietre obrajii. Un ţânc de cinci ani se aşeză călare pe el şi începu să-i înfigă în anus gâtul unei sticle de bere. David urlă şi se debarasă de el cu o lovitură de pumn care sparse gura puştiului.
Simţi că era luat pe sus. În clipa următoare, era aruncat într-un jgheab de adăpat şi câteva mâini îi apăsară faţa pentru a-i ţine capul sub apă. Fulgere roşii îi trecură pe dinaintea ochilor şi simţi cum se duce la fund. În momentul în care plămânii erau gata să-i cedeze, o mână de bărbat îl apucă de subsuori şi îl trase la suprafaţă. Se prăbuşi pe marginea jgheabului, sughiţând, vomând, în timp ce vocea preotului îi răsuna în urechi ca bubuitura unui tunet.
― Vreţi să distrugeţi singura armă pe care o avem? vocifera el. Idioţilor! Dacă moare, va trebui să suportaţi foamea fiarelor până când regiunea va fi total devastată. Aţi mai trăit asta de câteva ori. Chiar nu aveţi nici un dram de minte?
Printre pleoapele umflate, David zări cum Anatos şi Hăitaşii îşi croiau drum prin mulţime.
― La dracu! făcu Buddy lăsându-se în genunchi în faţa jgheabului. E pe jumătate mort.
― Doctorul, ordonă indianul. Du-te după Morisson. Spune-i să vină imediat.
David ghici că îl scoteau din jgheab şi îl lungeau uşurel pe pământ. Durerea care îi copleşea tot corpul era străbătută de junghiuri sfâşietoare. Nu mai simţea putere să-şi mişte nici braţele, nici picioarele. Îşi zise că poate avea toate oasele rupte. Saliva îi era cleioasă, prea groasă ca să fie numai salivă, şi plină cu frânturi mici de dinţi. Auzea, undeva, departe, glasul lui Hossecker care îndemna mulţimea la înţelepciune. În ciuda puterii sale oratorice, preotului îi fusese destul de greu să domine corul bocitoarelor intrate parcă în transă.
După câteva minute, copilul mai simţi pe cineva lângă el. Simţi două mâini care îl pipăiau delicat.
― Transportaţi-l la mine acasă, ordonă o voce necunoscută. Trebuie să-l cos şi să-i curăţ toate rănile.
― La dracu! şuieră Lenox. Ai crede că a căzut într-o combină.
Când îl ridicară de jos, David urlă de durere.
― Auziţi! răcni o femeie din mulţime. Auziţi strigătul lupului! E un semn! Un semn!
Tânguirile reîncepură imediat, cu şi mai multă disperare.
― Destul! vociferă Anatos. Terminaţi cu tâmpeniile! Mai era puţin şi-l omorâţi!
David înregistră diferite mişcări şi înţelese că Buddy şi Lenox loveau cu pumnul în dreapta şi în stânga, pentru a-i împinge înapoi pe cei care, înfierbântaţi de răcnetele bocitoarelor, ar fi vrut să-l linşeze. Fu dus în fugă, fără ca cineva să se preocupe de durerile pe care i le provocau mişcările prea energice. Când zgomotele străzii se auziră cu mai puţină claritate, băiatul ştiu că îl duseseră în interiorul unei case. Apariţia lui fu întâmpinată de strigătele înspăimântate ale unei fetiţe, şi auzi o femeie murmurând:
― Oh! Nu, Jim, Nu EL! Doar n-ai să-l ţii aici, gândeşte-te la copii…
― La toţi dracii! răcni Anatos. Mişcă-te, doctore! Trebuie să-l coşi şi să-i opreşti tot sângele ăsta, iar rugăciunile mai târziu!
― Nevasta mea are dreptate, protestă cu timiditate o voce mâhnită. Am copii şi…
― Dacă crapă, copiii dumitale vor servi în curând drept gustare pentru părinţii lui! îi tăie vorba indianul. Puştiul ăsta e arma noastră secretă, bagă-ţi bine asta în căpăţână!
Urmară murmure şi tergiversări, apoi David simţi un ac de seringă intrându-i în braţ, şi durerea i se risipi dintr-o dată, lăsând în locu-i o senzaţie extrem de plăcută, de plutire.
„Îmi părăsesc trupul”, îşi zise închizând ochii.
Între momentele de inconştienţă, David auzea ecourile unei înfruntări verbale. Hossecker venise şi el în ajutor şi încerca acum s-o liniştească pe soţia medicului, care îi răspundea întruna cu gemete îngrozite.
― Îl veţi ţine aici, explica răbdător preotul. Până când va fi în stare să meargă. Îndoapă-l cu morfină sau cu ce vrei, numai să fie pe picioare cât mai repede posibil. Câtă vreme rămâne inconştient, vom fi dezarmaţi, vulnerabili…
― Aici? se tângui soţia doctorului. Dar dacă le face vreun rău copiilor mei? Bessi şi John sunt atât de mici. Ar putea să-i muşte, să-i…
― Nu e decât un copil! bombăni preotul. Blestemul nu are nici un efect asupra lui. Nu se va transforma în lup în mijlocul salonului vostru, dacă asta vrei să ştii!
― Atunci va trebui să-l ţinem încuiat! pretinse femeia, cu o voce încăpăţânată. Să-l încuiem bine şi… şi să-l legăm! Da, să-l legăm!
David nu mai ascultă conversaţia. Auzea lângă urechea lui clinchetul instrumentelor chirurgicale. I se deschise gura şi i se extraseră cu penseta fragmentele de dinţi înfipte în limbă, dar nu simţea nici un fel de durere. Nici un fel de durere.
Îşi zise că era foarte posibil ca povestea asta să dureze mult şi hotărî să adoarmă. „Sunt pe un nor, gândi el. Un nor de frişcă.”
Nu se simţise niciodată atât de bine.
În mod ciudat, o visă pe mătuşa May, sora mai mare a mamei sale, femeia aceea urâtă, cu faţă de carton înţepenit. Când era mic, David credea că mătuşa May purta o mască, din cauza lipsei de mobilitate a trăsăturilor ei. Ceva îi şoptea că mătuşa May nu ar fi condamnat pedeapsa cumplită pe care o suferise. „Te pregăteşte pentru durerile ispăşirii”, i-ar fi şoptit ea. Parcă o şi vedea apropiindu-se de el precum un înger negru şi sever, cu Biblia într-o mână şi în cealaltă cu cravaşa.
Mătuşa May. De fiecare dată când o săruta, îi simţea mirosul de jeg amestecat cu colonie. Nu se spăla niciodată, din smerenie, ca să rămână umilă. Aplicase copiilor ei pedepsele cele mai perverse, sub pretextul de a le alunga din suflete demonul desfrâului. Nevasta medicului îi amintea de mătuşa May. Probabil că adormea în fiecare seară, ca şi ea, cu mâna pe Biblie, durând-o încă spatele de loviturile de curea pe care şi le aplicase, în faţa oglinzii, cu câteva momente mai înainte. Nu, mătuşa May nu ar fi dezaprobat linşajul, ar fi văzut în asta o experienţă profitabilă, benefică. David o ura pe mătuşa May.

13

CÂND ÎŞI RECĂPĂTĂ CUNOŞTINŢA, David stătea întins pe un pat dintr-o cameră cu mobilier demodat dar confortabil. Simţea junghiuri în tot corpul şi era înfăşurat în pansamente mai rău decât o mumie. Îi era sete şi avea în gură un cumplit gust de sânge. Vru să se mişte, dar îl legau curele de piele de mâini şi de picioare. Curelele îl ţineau cu membrele depărtate, prinse de barele de cupru ale patului. Era gol şi îi aruncaseră un cearşaf peste corpul spălat cam de mântuială. Îşi lăsă capul din nou pe pernă. Se simţea rău, avea greaţă. Junghiurile care îl săgetau din când în când nu anunţau nimic bun. Nu era greu de ghicit că durerea se grăbea să-l asalteze din nou.
Auzi scârţâitul unei uşi şi făcu un efort să ridice capul. Nişte ţânci de şase-şapte ani stăteau în prag, cu ochii mijiţi de curiozitate şi o gură duşmănoasă. Un băiat şi o fată îmbrăcaţi identic. Probabil John şi Bessie.
― Mi-e sete, murmură David. Aţi putea să-mi daţi ceva de băut?
Vocea îi şuiera ciudat, de parcă limba umflată l-ar fi împiedicat să articuleze corect cuvintele. Cei doi copii se apropiară cu buzele strânse, transformate într-o simplă linie. Erau blonzi şi semănau foarte mult. Pe tricourile lor se putea citi: Să fim vigilenţi, să protejăm animalele din regiunea noastră! David pufni într-un râs nervos, care îi provocă dureri de dinţi.
― Tu eşti fiul lupilor? zise arţăgos băiatul.
― Nu trebuie să ne apropiem de tine, recită fata. Eşti mai rău decât un animal sălbatic. Ai putea să ne dai turbare.
― Mi-e sete, gemu David. Doar atât.
Ţâncii schimbară o privire şi îşi înăbuşiră un rânjet rău prevestitor.
― John? zise David brusc neliniştit. Trebuie să fie o carafă pe noptieră, dacă ai putea…
Bessie ridicase cearşaful ca să examineze corpul rănit. Vizibil dezamăgită, fata îi şopti fratelui ei:
― Are păsărica la fel ca a ta, nu e un animal…
― Pentru că e încă deghizat în om, zise cu gravitate băiatul. Dar noaptea se acoperă cu păr şi merge în patru labe.
― Adevărat? întrebă Bessie, mai mult curioasă decât îngrijorată.
― Aşa a spus mămica, o asigură John. E o scârboşenie vie, care o să ne facă o grămadă de necazuri.
― Mi-e sete, imploră David. Pe masă…
― Ţi-e sete! Ţi-e sete! Ţi-e sete! repetă băieţelul, sărind pe loc. Păi o să-ţi dăm să bei, mda! O să-ţi dăm biberonul!
Bessie izbucni într-un râs strident şi bătu din palme.
― Daa! daa! biberonul! aprobă ea.
John se căţără pe pat, zdruncinând îngrozitor corpul rănit al lui David care nu-şi putu reţine o tânguire de durere. Băieţelul se ridică sus pe saltea, cu picioarele proţăpite de o parte şi de alta a capului celui rănit.
― O să capeţi de băut, zise el desfăcându-şi şliţul.
David îşi întoarse instinctiv capul într-o parte în momentul în care jetul de urină îl izbea drept în faţă. Avu impresia că îi udau rănile cu apă de mare şi se zbătu, dar curelele îi limitau foarte strict mişcările.
Bessie se tăvălea pe jos de râs.
― Ce zici! făcu John. E bun pipi-cola?
― Ce se întâmplă acolo sus? făcu o voce de femeie dintr-o altă încăpere. Parcă vă interzisesem să urcaţi.
John sări imediat din pat şi se încheie la pantaloni. Bessie se prefăcu că începe să plângă şi se lipi de fratele ei.
― El e de vină! El e de vină! urlă copilul, în momentul în care o femeie slabă apărea grăbită în prag. Noi am vrut să-i dăm să bea apă şi el a încercat să ne muşte!
― Da! Da! îi întări Bessie spusele. Şi a mai şi făcut pipi peste tot.
Femeia se repezi spre progeniturile ei şi le trase afară din încăpere aruncând spre David o privire îngrozită.
― Ştiam eu! strigă ea pe culoar. Nu trebuia să-l primim aici. Sunt sigură că mirosul lui îi va atrage părinţii. Dumnezeule! La noi vor veni prima dată, la noi! Vei fi răspunzător de moartea noastră, Jim!
― Dar sunt medic, protestă slab bărbatul ei. E de datoria mea să…
― Nu e om! urlă femeia, pe un ton isteric. E un animal… Un monstru. Când era pe masa de operaţie trebuia să-i injectezi otravă, ca la câinii bolnavi.
― Janice! protestă medicul. Nu-l putem ucide, ştii bine pentru ce!
― Dar n-o va face! hohoti soţia lui. Bartlow a spus că n-o va face, că e un laş, un…
― Destul, zise bărbatul, sătul de atâta tărăboi. Nu va rămâne decât o zi sau două, atâta tot. Stai departe de camera aia, şi gata. Şi nu lăsa copiii să se ducă acolo.
― Dar el i-a atras, zise Janice. A încercat să-i muşte. Oh! cum poţi fi complicele unor astfel de orori?
Se trânti o uşă. Cearta dintre soţi se auzea acum mai vag. David închise ochii. Urina intrase în pansamente şi îi ardea faţa şi pieptul. Deşi era extrem de slăbit, simţi cum îl cuprinde furia. Detesta oraşul acela şi pe locuitorii lui, îi detesta cu o ură devastatoare şi fără remuşcări. Îşi dădu seama că ar fi vrut să-i vadă murind unii după alţii, să le vadă casele prăbuşindu-se, să le vadă biserica arzând, să le vadă animalele crăpând pe loc şi putrezind în mijlocul străzilor. Simţea că se sufocă şi trăgea de curelele de piele uitându-şi încheietura mâinilor, când deodată se deschise uşa. Un bărbat slab, cu o calviţie precoce, veni la căpătâiul său. Părea stingherit şi ochii lui evitau să-l privească pe David în faţă.
― Nu trebuie să-i porţi pică nevestei mele, murmură el, cu un ton de scuză; e foarte nervoasă. Nu s-a născut aici, şi i-a fost totdeauna greu să se înveţe cu regulile blestemului.
― Mi-e sete, se limită să repete David.
Medicul turnă puţină apă într-un pahar pe care îl apropie cu prudenţă de buzele crăpate ale copilului.
― Înţeleg prin ce treci, zise el. Cel care v-a închiriat această casă v-a jucat o festă urâtă.
― A cui e? întrebă David.
― Nu se mai ştie exact, mărturisi Morisson. A fost vândută şi revândută de zeci de ori în cursul ultimilor o sută de ani. De fiecare dată lucrurile s-au sfârşit prost, dar mereu se găseşte cineva care să semneze un nou contract, cineva care să închirieze acest coşmar… Poate că asta face parte din blestem, cine ştie?
Se duse la fereastră şi o deschise ca să verifice soliditatea barelor.
― Părinţii mei, gemu David. Sunt grav răniţi, ar trebui…
Morisson îl linişti cu un gest.
― Nu-ţi face griji pentru rănile lor, zise el, cu un zâmbet nervos. Se vor vindeca singure. Aceste… creaturi au o vitalitate extraordinară. Totul nu va dura mai mult de patruzeci şi opt de ore. Aşa s-a întâmplat totdeauna. Bartlow a folosit un întreg arsenal încercând să lupte împotriva „locuitorilor” colinei. Nu a reuşit niciodată. Îmi amintesc că acum vreo cinci-şase ani şi-a procurat chiar o bazooka de contrabandă. O bazooka!
Râsul îi răsună spart, plin de tristeţe. Apoi neliniştea puse din nou stăpânire pe faţa lui.
― Cu toate astea indianul a greşit, zise el cu o voce înăbuşită. De fiecare dată când oamenii au rănit un vârcolac, asta n-a făcut decât să-i amplifice ura şi dorinţa lui de distrugere. Părinţii tăi se vor întoarce, micuţule. Mâine sau poimâine. Iar furia lor va fi cumplită. Simt că vor pustii oraşul.
― De ce vă e frică? ironiză David. Trăiţi într-o fortăreaţă. Noaptea ridicaţi podul mobil, şi gata!
Jim Morisson dădu trist din cap. Lumina lămpii îi lumina profilul cu bărbie slabă.
― Nu e chiar atât de simplu, obiectă el. Emanaţiile casei de pe colină devin, cu timpul tot mai tari şi mai puternice. Fabrică monştri din ce în ce mai periculoşi, într-un timp extrem de scurt. Au fost suficiente câteva zile pentru ca părinţii tăi să cadă victimă acestor emanaţii. Pe vremuri, lucrurile mergeau mult mai încet. Asta mă sperie cel mai tare. Sunt sigur că într-o zi gratiile şi barele n-au să ne mai protejeze. Va trebui să ne decidem să plecăm…
Morisson trase sertarul noptierei şi scoase o seringă şi o fiolă.
― Îţi voi face un analgezic, zise el regăsindu-şi tonul de medic. Va trebui să eviţi mişcările pentru a permite rănilor să se sudeze. Ţi-am făcut treizeci şi cinci de cusături.
David se încordă în aşteptarea injecţiei.
― Vei putea s-o faci? îl întrebă dintr-o răsuflare.
― Ce? gemu băiatul.
― Ştii foarte bine despre ce vorbesc! şuieră Morisson, cu o voce înţepată. Vei putea… să-ţi ucizi părinţii?
― Dumneata ai putea să-ţi ucizi copiii? replică David.
Medicul lăsă să-i cadă umerii.
― Nu ştiu, mărturisi el. N-ar trebui să mai poţi trăi după aşa ceva…
Îşi îndreptă spatele, puse la loc seringa, în sertar şi îşi şterse de cămaşă mâinile umede.
― Vei primi de mâncare, zise el cu o jenă vădită. Regret, dar nu pot să te dezleg, nevasta mea nu mi-ar ierta-o. Te voi hrăni eu însumi, cu lingura.

14

DAVID DORMEA MULT sub efectul analgezicelor. Morisson venea din când în când cu un bol de supă călduţă şi se aşeza la căpătâiul bolnavului pentru a-i da să mănânce. Vorbea puţin şi se ferea tot timpul să-l privească în ochi. David nu putu să-şi dea seama dacă medicului îi era ruşine pentru că îl ţinea legat ca să asculte de capriciile isterice ale nevestei sale sau îi era într-adevăr frică de el. La sfârşitul mesei, Morisson aşeza o ploscă între picioarele adolescentului şi îi cerea politicos să-şi facă nevoile.
În cameră nu era nici un fel de ceas, aşa că David pierdu foarte repede noţiunea timpului. Dormea, se trezea tresărind şi adormea din nou. Curelele cu care era legat îi răneau mâinile şi picioarele. Într-un moment de trezire, îl zări pe Anatos la capătul patului. Indianul era încins cu şorţul lui de piele şi se legăna de pe un picior pe altul.
― E-n regulă? întrebă el. Nu te sâcâie prea tare doamna Morisson?
Se asigură că uşa era bine închisă, apoi veni mai aproape şi se lăsă în genunchi la căpătâiul lui David.
― Ştii, îi zise el direct, ieri m-am dus până la colină, în locul unde ascunsesem dinamita. Nu mai e nimic.
― Nimic? îngână David, abia mişcându-şi gura rănită.
― Părinţii tăi şi-au luat zborul, şopti Anatos. După cum ţi-am spus. S-au târât până la casă, pentru a se expune radiaţiilor emise de ziduri. Acum sunt pe cale să se refacă. Casa din vârful colinei străluceşte în fiecare noapte, formând o pată verde pe cer, de parcă în mijlocul luminişului ar arde un foc uriaş. Niciodată n-am mai văzut asta. E ca şi cum…
― Ca şi cum ce? întrebă David gâfâind.
― La naiba! Ca şi cum casa s-ar grăbi în draci! izbucni indianul. Cred că am o făcut o mare prostie. Radiaţiile pietrelor de lună îi vor „repara”, îi vor „reconstrui” în funcţie de agresiunea suferită. Asta înseamnă că vor fi de zece ori mai puternici decât înainte! Înţelegi?
David înţelegea. În ziarul de ştiinţă popularizată, băiatul citise ceva în legătură cu insectele care digerau otrăvurile din comerţ, rezistau intoxicaţiei şi dădeau naştere unei progenituri imunizate împotriva tuturor insecticidelor. Supergândaci pe care nimic nu-i mai putea otrăvi.
― Prejudiciul a fost prea important, se lamentă Anatos. Metamorfoza va acţiona în consecinţă. Le va înzeci protecţiile corporale, sporindu-le puterea de distrugere.
Părea cu adevărat îngrijorat, şi picături de sudoare îi broboneau fruntea înnegrită de fumul de la fierărie.
― În oraş ce se-aude? întrebă David.
― Oamenilor le e frică rău, mărturisi Anatos. Simt că de data asta grilajele şi blindajele nu vor mai rezista. Alergăm întruna de la o casă la alta pentru a întări mijloacele de protecţie. În zori, vreo două-trei familii au şters-o de-aici. Fermierii s-au adunat să hotărască asupra unei ofrande…
― O ofrandă?
― Da, vor să lege două-trei vaci la intrarea în sat, pentru a-i determina pe lupi să nu meargă mai departe. Dar n-o să ţină. De data asta vor veni să ne extermine, să ne pedepsească…
Indianul se ridică în picioare şi scoase din buzunarul şorţului un obiect înfăşurat într-o cârpă unsuroasă. David înţelese că era vorba de revolverul lui Bartlow. Anatos îl aşeză în sertarul noptierei, printre fiole şi seringi.
― Ai impresia că mă voi putea servi de el aşa legat cum sunt? zise David, şi rânjetul i se transformă într-o grimasă de durere.
― Nu-ţi face iluzii, şopti Anatos. Te vor înzdrăveni pentru înfruntarea finală şi, imediat ce te vei ţine cât de cât pe picioare, te vor arunca în drum, cu puşcoci cu tot. Asta se va întâmpla pe la apusul soarelui, peste douăzeci şi patru sau peste patruzeci şi opt de ore. Te vei trezi, deodată, singur în faţa primăriei, cu toate casele baricadate în jurul tău, şi de data asta nu te vei mai putea ascunde nicăieri…
― Seamănă cu un western, zise David. Şeriful proţăpit pe strada principală, aşteptându-i pe pistolarii cei răi, în timp ce toţi fricoşii din oraş se ascund care pe unde apucă…
― În privinţa ălora „răi”, te asigur că n-ai să fii dezamăgit, îi zise indianul mergând spre uşă. Prinde puteri, ţâncule, vei avea nevoie, crede-mă. Vei avea nevoie.
În clipa următoare, se pierdea pe culoar. David încercă să-şi găsească o poziţie mai confortabilă. Avea braţele anchilozate de curelele care îi stinghereau circulaţia sângelui, iar buricele degetelor îşi pierduseră deja sensibilitatea. Ascultă cu atenţie şi îşi dădu seama că întreg oraşul era plin de larma ciocanelor şi ferăstraielor. Oamenii consolidau în grabă clădirile şi toate deschizăturile. Şi-i închipuia pe locuitorii din Willoughby cedând în faţa fricii şi zidindu-şi ferestrele. Se zideau de vii pentru a scăpa de ghearele monştrilor. Unii probabil că plănuiseră deja să se închidă în pivniţă şi să sudeze uşa în urma lor. Alţii amenajaseră ascunzători secrete, dulapuri ascunse în spatele unei biblioteci culisante, şi aveau să se pitească acolo cu un sandvici, o sticlă cu apă şi o găleată pentru nevoi.
Frica invada irezistibil oraşul, paralizând activitatea economică. Oamenii de la ferme uitau să mulgă vacile şi să dea de mâncare la păsări. În fond, la ce bun? De vreme ce toate aceste prăzi vor fi, poate, devorate chiar în aceeaşi seară?
Teroarea va coborî de pe colină, de pe acea colină care strălucea în întuneric cu o ciudată lumină fosforescentă, o lumină rece şi totuşi mai cumplită decât focul care ar fi incendiat o pădure. Fiarele vor veni, îngrozitoare ca niciodată, furioase că fuseseră rănite, ciopârţite… şi vor fi înarmate aşa cum nu mai fuseseră vreodată înainte. Se vor năpusti asupra oraşului, vor forţa acele case-fortăreţe, cu uşurinţa cu care ai desface o cutie de conserve, spărgând carapacele derizorii şi obţinându-şi porţia de carne proaspătă.
David simţea sudoarea curgându-i pe corp şi iritându-i rănile. În momentul acela se auzi scârţâitul uşii, şi în cameră intrară în vârful picioarelor copiii lui Morisson.
― Tot nu are păr pe el, observă Bessie. Aş vrea să-l aud făcând ca lupul, ca la televizor. N-ar putea să scoată un urlet?
― Ai auzit, lepădătură? bombăni John. Sora mea vrea să faci ca lupu.
― Duceţi-vă la naiba! le răspunse David smucindu-se în legături.
Nu putu să spună mai mult pentru că John îi trase un pumn în coapsă, acolo unde un ciob de sticlă îi făcuse o tăietură mai mare de douăzeci de centimetri. Durerea îl sufocă.
― Fă ca lupu! mârâi ţâncul.
― Da, făcu Bessie ai cărei ochi luceau de excitare. Urletul tău de adunare.
― Idioato! zise David, în momentul în care o a doua lovitură îi deschidea suturile de la genunchi.
Ţipă de durere şi simţi ceva cald şi umed îmbibându-i pansamentul. În disperare de cauză, cu lacrimi în ochi, dădu capul pe spate şi le făcu pe plac cu o imitaţie jalnică de urlet. Bessie bătu din palme. „Mai fă! Mai fă!” exclamă ea tropăind de plăcere.
― Ai văzut? zise fratele ei triumfător. E un lup adevărat. Ca să n-o muşte pe mămica, o să-i punem botniţa pe care am făcut-o.
Se apropie de pat scoţând de sub cămaşă o îmbinare de curele de piele prinse grosolan între ele. Îmbinarea stângace forma un fel de mască deasă.
― Pune-i-o! zise fetiţa. În felul ăsta nu-i va putea face nici un rău mamei noastre.
John se aruncă asupra lui David, lipindu-i de faţă cagula de piele prea strânsă. Presiunea curelelor apăsă îngrozitor asupra rănilor şi cartilajelor nasului rupt. De data asta adolescentul urlă fără nici o reţinere.
― Strânge! Strânge bine! şuieră Bessie.
John se războia stângaci cu curelele şi cu cataramele ruginite. Fiecare forţare însemna o apăsare intolerabilă asupra nasului fracturat.
― Mami! zise deodată fetiţa. Vine mămica, să fugim!
Plecară în grabă, şi David îi auzi fugind pe covorul de pe coridor pentru a se ascunde într-una din camerele de la etaj, mai înainte ca Janice Morisson să ajungă în capătul de sus al scării. David încercă să se debaraseze de botniţă, dar câteva catarame erau deja închise, făcând eliberarea imposibilă. Îşi lăsă capul să-i cadă pe pernă, cu ceafa inundată de sudoare. Imediat uşa se deschise şi în cameră intră Janice. Era palidă la faţă şi se vedea bine că era cuprinsă de o mare agitaţie.
― Te-am auzit urlând, zise ea gâfâind. Ştiu foarte bine ce încerci să faci… Vrei să-i atragi aici ca să te elibereze, dar n-am să mă las, îmi voi apăra copiii!
― Vorbeşti anapoda, bolborosi David. Dacă părinţii mei vin aici, voi fi în pericol ca şi voi, ca şi toţi locuitorii oraşului. Nu vor face vreo deosebire şi mă vor ucide fără să ezite nici măcar o secundă…
― Nu te cred! i-o reteză femeia cea slabă. Sunteţi de acelaşi sânge. Adineauri urlai ca un lup, comunicai cu ei!
― Nu se poate comunica cu ei! protestă David. Când se transformă, nu mai au nimic omenesc. Încearcă să înţelegi asta! Şi scoate-mi afurisita asta de botniţă!
― Nici pomeneală! urlă ea. Dacă soţul meu a hotărât să-ţi blocheze maxilarele, înseamnă că te consideră periculos.
― Nu soţul, se înfurie David, ci mucoşii dumitale!
― Taci din gură! strigă Janice cu o voce stridentă. Îţi interzic să vorbeşti de copiii mei. Dacă vei încerca să le faci vreun rău, îi voi apăra. Jim e prea slab, crede că datoria lui e să te îngrijească, dar se înşeală. Eu, în locul lui, ţi-aş fi injectat o doză zdravănă de otravă.
În ochii ei se aprinse o scânteie de nebunie.
― Ceea ce am să şi fac dacă n-ai să stai liniştit, bolborosi ea. Voi lua o fiolă şi o seringă din dulăpiorul de medicamente şi, dacă n-ai să încetezi cu urletele, am să-ţi injectez în vene atâta otravă, încât să-ţi pocnească inima.
― Nu-i chemam, protestă slab David.
― Ba da, ba da, se încăpăţână nevasta medicului. Tocmai le spuneai unde se află casa noastră. Ştii bine că vor veni să te elibereze, eşti produsul împerecherii lor. Te tragi din ei, eşti un monstru ca şi ei… Un viitor lup…
Balele i se scurgeau pe bărbie şi îşi zgâria frenetic umerii prin mătasea bluzei. Cu privirea rătăcită, femeia se dădu înapoi spre uşă.
― Nu uita ce ţi-am spus, zise ea cu o voce tăioasă. La următorul urlet, mă duc după seringă. Când vei fi mort, liniştea se va întoarce din nou în această casă. Îi voi spune lui Jim să-ţi aşeze cadavrul în strada principală. Da, aşa voi face…
Femeia închise uşa, şi David auzi cheia răsucindu-se în broască. Suspină. Înfruntarea îl epuizase, şi pe cearşaful care îi acoperea corpul gol se vedeau pete mari de sudoare. Simţea o nevoie acută de a urina, dar nu îndrăznea să strige. Făcu pe el, fiindu-i cu neputinţă să mai reziste.
Îşi petrecu ziua într-o stare de descurajare, tresărind de fiecare dată când scârţâia o treaptă, înspăimântat la gândul că ar putea s-o vadă pe nebună ivindu-se, în mână cu seringa plină de otravă. Nimeni nu-i aduse de mâncare. Spre seară, Morisson intră în cameră cu un bol de supă. Părea epuizat. Se aşeză la căpătâiul rănitului şi îl debarasă de botniţă, apoi, fără să scoată o vorbă, ridică pansamentele şi examină starea rănilor.
― Te mişti prea mult, zise el. Ai rupt suturile, va trebui să-ţi pun alte copci.
David îi povesti pe scurt ce se petrecuse în timpul dimineţii, dar Morisson îl ascultă distrat.
― Janice e nervoasă, se mulţumi el să spună. Îi e frică şi ei, ca tuturor celor din Willoughby. Unele persoane îţi consideră scrupulele puţin cam suspecte. Părerea lor e că ar fi trebuit de multă vreme să-ţi fi suprimat părinţii. Unii vorbesc de complicitate. Ba s-au găsit câţiva care să pretindă că metamorfoza te-a afectat în parte şi pe tine… şi că peste puţin timp te vei transforma.
― Dar dumneata ce crezi? murmură David.
― Nu ştiu. Eşti la o vârstă de trecere, în curând secreţiile hormonale se vor schimba. Nu peste mult timp vei avea barbă, glandele…
― Sunt suspect, nu? îl întrebă David.
Medicul îşi feri privirea.
― Nu ştiu. Nu vreau să mă gândesc la asta. Treaba mea este să te vindec cât mai repede cu putinţă. După aceea nu mai ştiu. Îţi voi da pastile împotriva durerilor, şi Bartlow…
― Bartlow o să mă scoată în stradă la căderea nopţii, zise David apăsând pe fiecare cuvânt. Ştii asta. O să mă aruncaţi în stradă, în timp ce toată lumea din Willoughby se va fereca în casă. Asta e, nu? Ăsta e scenariul prevăzut de municipalitate?
― Ţi-l voi trimite pe reverendul Hossecker, zise Morisson. Pretinde că nu e cazul să ai nici un scrupul, că trebuie să te consideri ca un soldat în faţa duşmanului. Omorând aceşti monştri, faci un bine comunităţii.
― Nu vreau să-l văd pe Hossecker! bombăni David. Vreau să fiu dezlegat şi să nu mai fiu considerat un animal feroce.
― Nu pot să fac asta, şopti jalnic medicul. Nevasta mea n-ar tolera.
Imediat ce bolul de supă se goli, Morisson o zbughi afară din cameră, de parcă s-ar fi temut să nu ia cine ştie ce boală contagioasă. David moţăi un moment. Ecoul unei altercaţii violente îl trezi din toropeală. Câteva persoane se certau la parter, şi copilul recunoscu glasul lui Bartlow pe care încercau să-l tempereze modulaţiile melodioase ale vocii lui Hossecker.
― În seara asta s-o facem! răcnea şeriful. Pe toţi dracii! Ia du-te, doctore, şi aruncă o privire la colină, ai zice că în vârful ei străluceşte un soare verde! Fiarele s-au vindecat şi vor veni direct aici, să-şi regleze conturile. Puştiul trebuie să-şi joace rolul.
― Nu e posibil, protestă Morisson. E prea slăbit, nu se va putea ţine pe picioare.
― Fă-i o injecţie, fir-ar să fie! Eşti doctor sau ce eşti? izbucni Bartlow. Injectează-i ceva să-l stimuleze, că doar ştiu prea bine că ai dulăpiorul plin de droguri!
― E prea slăbit, se încăpăţână Morisson. Dacă îl drogăm, va cădea în letargie sau în comă. Va rămâne înfipt în mijlocul drumului, râzând prosteşte şi uitându-se cum se apropie monştrii de parcă ar fi vorba de două mieluşele!
― Scoală-l, ordonă Bartlow. Îl vreau în picioare înainte de apusul soarelui. Nu mai fi aşa simţitor! Suntem în război, înţelegi? ÎN RĂZBOI!
Din acel moment, discuţia degeneră într-un haos, fiecare apucându-se să strige în acelaşi timp. Janice Morisson domina, cu văicărelile ei stridente, tumultul vocilor. David şi-o închipuia cu ochii ieşiţi din orbite, ţinându-şi copiii strâns lipiţi de coapsele sale slabe, statuie vie a datoriei materne.
O adevărată cavalcadă zgudui scara. Cheia se învârti în broască, şi uşa se deschise cu atâta violenţă, încât se lovi de zid. Bartlow se năpusti în încăpere. Avea faţa congestionată şi îşi ştergea fruntea cu o batistă enormă.
― Dezleagă-l! bombăni el. Mişcă-te, în mai puţin de o oră se va face noapte.
Morisson se supuse, apoi, luând seringile din sertarul noptierei, îi făcu lui David câteva injecţii.
― Încearcă să te ridici, micuţule, murmură el cu o voce albă.
Cu mintea înceţoşată, David încercă să se ridice în capul oaselor, dar imediat căzu înapoi pe pat, cuprins de ameţeală. Bartlow se repezi la el, îl apucă de umeri şi îl forţă să se ridice.
― Mişcă-ţi curul, găozarule! vociferă el. N-ai să-mi faci pe domnişoara cu nevricale. Auzi? Scoală-te!
Şeriful strivea cu mâna lui bătătorită umărul copilului. Deodată, apărut de nu se ştie unde, se ivi lângă ei Anatos. Indianul îl apucă pe şerif de guler şi îl trase înapoi.
― Destul, Bartlow. Îl omori. Tot din cauza tâmpeniilor tale a ajuns în halul ăsta!
― Tu, piele-roşie… începu şeriful.
David închise ochii, încercând să se izoleze de vacarmul care domnea în încăpere. Auzi paşii altora care veneau, avu impresia că se băteau, că răsturnau mobilele. Hossecker îi îndemna pe bătăuşi să-şi recapete sângele rece.
― Domnilor! Domnilor! strigă el în gura mare, se apropie noaptea. Potoliţi-vă, pentru Dumnezeu!
Drogurile instalau deja în capul lui David o perdea de ceaţă care anihila orice suferinţă.
― Vreau să mă uit pe fereastră, zise el cu o voce slabă.
Intervenţia lui reinstală brusc tăcerea. Îl ridicară cu grijă, aşezându-l într-un fotoliu din faţa ferestrei. Anatos nu minţise. O lumină verde strălucea în vârful colinei, de parcă întreaga casă s-ar fi transformat într-un smarald enorm, luminat din interior de o vâlvătaie misterioasă.
― La ora asta sunt vindecaţi, zise Bartlow, gâfâind. Niciodată până acum casa nu a strălucit aşa. Suntem terminaţi.
Apoi, adresându-se celorlalţi, repetă:
― Înţelegeţi, dobitocilor? Dacă acest căcăcios nu se hotărăşte să aibă curaj, toţi suntem buni de abator!
― Încearcă să te ridici, comandă Morisson luându-i pe David de subsuori. Fă câţiva paşi…
David se supuse. Drogul îi dădea poftă de râs. Deodată nu mai avea pică pe nimeni. Pe Bartlow îl găsea chiar amuzant, cu faţa lui mare şi roşie şi cu batista cât o cârpă de spălat pe jos. Făcu un pas, apoi încă unul. La al treilea, auzi clar cum crăpau suturile de la coapsă, şi un val de sânge inundă pansamentele deja pătate. Totuşi nu simţi nici o durere.
― Nu-i nimic, zise el. Nu mă doare deloc.
― Vedeţi? zise Bartlow triumfător. Spune cu gura lui că nu-l doare deloc. E aproape vindecat.
― Şerifule, copilul ăsta e burduşit de droguri! bombăni medicul. Chiar dacă i-am tăia un braţ, el tot ar continua să zâmbească! Nu mă crede idiot. Dacă va continua aşa, va pierde mult sânge şi va cădea în sincopă. Asta vrei? Să leşine în stradă?
― Vreau să-şi facă treaba! Asta e tot! vociferă Bartlow. Dă-i arma şi condu-l în faţa primăriei!
Anatos aduse revolverul din sertarul noptierei, dar David nu reuşea să apuce mânerul cu degetele. Arma era mult prea grea pentru el. O scăpă. Şocul ciocnirii de parchet acţionă percutorul şi urmă împuşcătura. Glonţul sparse un bibelou de porţelan de pe o etajeră. Janice urlă de parcă cineva i-ar fi tăiat burta.
― Vedeţi! zise furios Morisson. Asta nu serveşte la nimic. Nu va putea rezista. Dacă leşină, ar putea să i se oprească inima.
David se legăna, făcând un efort demenţial să-şi păstreze echilibrul. Sângele îi curgea mai departe de-a lungul piciorului, pătându-i pansamentul cu un roşu strălucitor.
„O să-i pătez covoarele măiculiţei Janice”, se surprinse el gândind cu o bucurie ascunsă.
― Stai jos, îi ordonă Morisson, nu poţi merge mai departe. Trebuie să te pansez.
― Nu! răcni Bartlow întinzând mâinile să-l apuce pe copil.
― Destul! interveni Anatos. Acum ajunge, Bartlow! Va trebui să aşteptăm, asta e tot.
Luă revolverul de jos şi îl îndreptă spre şerif.
― Indian spurcat, bombăni Bartlow.
― Noi plecăm, doctore, conchise Anatos. Ocupă-te de puşti şi zăvorăşte bine uşile. În noaptea asta o să fie tămbălău.
Apoi părăsi încăperea, împingându-l pe Bartlow înaintea lui.
David îi zări pe stradă. Şeriful vocifera împotriva lui Anatos care se debarasase de armă. Probabil că o lăsase la parter înainte de a ieşi. David recăzu în fotoliu, cu ochii spre lumina verde care strălucea în vârful colinei. Morisson se lăsase în genunchi în faţa lui şi îi smulgea pansamentele.
― O să închidem chestia asta, şoptea el nervos. N-o să te doară, nu-ţi fie frică.
Era o recomandare inutilă. Lui David nu-i mai era frică de nimic. Credea chiar că ar fi putut să-i vadă pe mami şi pe tati ivindu-se sub înfăţişarea lor de bau-bau, fără să-l impresioneze cine ştie ce. „Salut, le-ar fi spus el. La naiba, machiorul nu v-a aranjat prea bine!”
― Janice, strigă medicul. Verifică încă o dată uşile şi coboară în pivniţă cu copiii.
David îşi îndreptă privirea spre oraş. Se instala noaptea. Se aprinseseră felinarele, iar pe acoperişul primăriei fuseseră instalate proiectoare pentru a lumina străzile în adâncime şi a alunga întunericul din cele mai mici colţuri. Cu toate astea, noaptea devenea tot mai întunecoasă, sufocând lumina artificială. David zări o turmă compactă la marginea oraşului. O turmă care mugea şi behăia, cuprinsă de o groază imposibil de stăpânit.
― Ce e cu animalele alea? bolborosi David.
― O ofrandă, răspunse Morisson punând alte copci. Dar asta nu-i va opri. Nu în seara asta. Nu vin doar să mănânce, vor să se şi răzbune!
David se apropie de geam, cu privirea aţintită spre câmpia pustie. Câmpia care semăna cu o mare de cerneală neagră. Colina se ridica deasupra ei precum prora unei corăbii enorme, aducătoare de moarte.
― Gata, am terminat, zise Morisson, ridicându-se. Străduieşte-te să nu te ia somnul.
― Stinge lumina, gemu David. Nu vreau să mă vadă.
Medicul îi îndeplini dorinţa. Lustra se stinse, şi oraşul îşi etală imediat sub ochii copilului perspectiva pustie. Casele, la care fuseseră sudate alte gratii în timpul după-amiezei, semănau şi mai mult cu nişte închisori. Unele ferestre fuseseră în întregime zidite, şi trotuarele mai erau încă pline de saci de ciment cu priză rapidă. Ici şi colo fuseseră întinse valuri de sârmă ghimpată sau fixate grape de fier cu eficacitate îndoielnică.
Şi deodată David le simţi prezenţa…
Erau acolo, undeva afară, se apropiau cu pas greu, iar ghearele lor crestau pietrele drumului. Copilul închise ochii. Simţea în el prezenţa celor doi. Niciodată nu fuseseră atât de puternici, aşa de ameninţători… AŞA DE FURIOŞI.
Auzi lângă el o bâiguială, răsunând în întunericul camerei, şi îşi dădu seama că era Morisson care, în genunchi, cu capul în mâini, se ruga strângând în palmă un crucifix de aramă.
Animalele legate la intrarea în oraş începură să mugească sfâşietor. Strigătele lor urcau în spirale insuportabile, apoi se frângeau scurt, ca şi cum coardele vocale le-ar fi fost secţionate cu o lovitură de gheare.
― Au sosit, murmură David strângând marginile fotoliului. Tocmai au intrat în oraş.
― Isuse Cristoase, se tângui medicul, făcându-şi semnul crucii.

15

DEODATĂ, la intrarea în oraş apărură două siluete cu contururi chinuite. Erau două forme vag antropoide, cu proporţii hidoase, ale căror membre anterioare atingeau pământul. Lumina lunii le făcea să lucească în mod curios capul şi umerii, şi David înţelese că erau aproape în întregime acoperiţi cu o crustă caloasă. Aceste plăci osificate care le acopereau torsul jucau rolul pieselor articulate ale unei armuri, protejându-i de agresiunile exterioare. Vacile oferite spre sacrificare mugeau mai tare, şi întunericul era brăzdat de scânteieri de lame. Era ca strălucirea unei săbii de samurai care ar descrie în beznă arabescuri ucigaşe. Lamele loveau în toate sensurile, dâre de oţel pe care abia aveai timp să le zăreşti.
„Nu sunt săbii, se corectă în gând David. Sunt ghearele lor!”
Nişte gheare enorme, ce sfâşiau aerul cu un şuierat mătăsos, pătrunzând în carnea animalelor care, înnebunite de spaimă, trăgeau de frânghiile lor. Preţ de câteva secunde, mugetele deveniră din ce în ce mai ascuţite, atingând un registru aproape insuportabil, apoi, brusc, se făcu din nou tăcere. O tăcere cumplită.
― Le-au ucis, bolborosi Morisson. Acum or să le mănânce şi or să plece… da, or să plece.
Dar nu credea ce spune. Furia monştrilor nu ar fi fost satisfăcută doar cu câteva vaci slăbănoage. Creaturile, agasate de acest obstacol care le oprea intrarea în oraş, tăiaseră în carne aşa cum ai săpa un loc de trecere într-un perete. Nu aveau să se mulţumească cu acea carne bătrână, tare şi uscată, când oraşul era plin de mirosuri apetisante. David şi le închipuia cu capul dat pe spate, adulmecând în noapte. Simţeau mirosul oamenilor ghemuiţi în spatele faţadelor, ascunşi în masa fortificată a caselor. Simţeau sudoarea femeilor, mirosul de lapte al copiilor, mirosul înţepător care se prelingea la subsuoara bărbaţilor. Şi toate aceste transpiraţii amestecate se transformau pentru ele într-o aromă delicioasă, într-un sos picant, care le gâdila plăcut papilele gustative. Ospăţul se afla acolo, aproape de tot, era de ajuns să smulgă acoperişul acelor case atât de prosteşte întărite cu fier pentru a băga mâna chiar în oala cu mâncare.
Cu nervii vibrând din cauza drogului, David avea un ciudat sentiment de efervescenţă mintală. Se dedubla, era în cameră şi în acelaşi timp în stradă. În corpul său şi în cel al monştrilor. Fuziona cu oraşul şi cu agresorii lui. Era peste tot, era toată lumea. Bătăile inimii îi asurzeau urechile, făcându-l să nu mai audă văicărelile lui Morisson îngenuncheat pe parchet. Nu era sigur dacă vedea cu ochii lui sau cu cei ai monştrilor, dacă era cuprins de oroare sau de o excitaţie foarte plăcută.
Ceva în el, o voce nesănătoasă, pe care nu o mai auzise până atunci, îi striga: „Ucide! Ucide! Mănâncă! Mănâncă!” îl copleşea ameţeala, creierul i se rotea în interiorul cutiei craniene ca un peşte roşu care îşi pierduse minţile, înăuntrul unui borcan prea mic. Deodată era mândru, mândru că îşi vede părinţii puternici şi invincibili, mândru că îi surprinde cumpliţi şi neîndurători în costumele lor de călăi. Toată viaţa lor fuseseră nişte mediocri, nişte tipi fără importanţă, care suferiseră, în umbra indiferenţei celorlalţi, de ironiile şi de răutatea din jurul lor… Şi iată că, brusc, apăreau cumpliţi, distrugători şi fără milă. Iată că lumea se înclina şi tremura în faţa lor, iată că suna ceasul răzbunării.
O satisfacţie periculoasă punea stăpânire pe David. O dorinţă de complicitate, o exaltare pe care o ştia nesănătoasă, dar împotriva căreia nu putea să facă nimic.
„Ucide! Ucide! Mănâncă! Mănâncă!”
Refrenul îl obseda, un refren de răzbunare pe care îi venea să-l scandeze lovind cu amândoi pumnii în capul chel al medicului care bâiguia rugăciuni.
„Ucide-Ucide! Mănâncă-Mănâncă!”
Da, va lovi în cadenţă, însoţind astfel mişcările de deglutiţie ale lui tati şi ale lui mami, va lovi până când pe capul chel al lui Morisson vor apărea vânătăi albăstrui, va lovi până când oasele calotei craniene se vor desprinde din locul lor. Va lovi…
Trase o gură de aer şi îşi ascunse capul între mâini. Îi ardeau obrajii. Febra îi incendia corpul, prin vene îi curgea foc, avea să se aprindă spontan, acolo în fotoliu, şi toată familia Morisson avea să piară în flăcări. Janice şi Bessie, şi John. Toţi se vor prăji pe rugul aprins al mobilelor de lemn lăcuit, iar carnea lor va degaja o aromă plăcută, de zahăr ars.
Pe stradă, siluetele masive se legănau printre faţade, etalându-şi contururile vagi, din a căror enormitate numai ghearele reflectau lumina Lunii. Nişte gheare interminabile, care scoteau clinchete în noapte.
Deodată fiarele se repeziră înainte, atacând cu puterea unui pachiderm. Se năpustiră asupra primei case de pe strada principală, şi umerii lor acoperiţi de straturi caloase făcură să sară tencuiala de pe cărămizi, în timp ce casa răsuna din cauza şocului ca un clopot lovit de un ciocan. Ghearele începură imediat să râcâie piatra, fără să ia în seamă deschizăturile blocate de bare. Cărămizile se fărâmiţau într-o ceaţă de pulbere roşie, în timp ce loviturile puternice în zid provocau crăpături mari în faţadă.
„Strategia dulapului, gândi David. Ocolesc obstacolul. Se ştiu destul de puternice pentru a deschide o breşă în câteva minute. De data asta, ghearele lor nu-i vor trăda! Casa le-a făcut mai puternice, mai tăioase!”
Fiecare lovitură de labă sfâşia adânc zidul care se fărâmiţa ca un castel de nisip prea uscat. Simţurile amplificate ale lui David îl făceau să priceapă gemetele de groază ale celor dinăuntru. De data asta nimic nu-i va proteja împotriva furiei fiarelor, nici gratiile, nici blindajele. Tati şi mami erau mai puternici decât toţi vârcolacii care terorizaseră până atunci oraşul Willoughby. Casa făcuse din ei nişte fiare ucigaşe, indestructibile, pe care nimic nu le mai putea domoli. Ghearele zgâriau faţada, loviturile de umăr împrăştiau cărămizile, şi în curând se deschise o breşă, o gaură prin care avea să pătrundă moartea, o moarte sub forma ei cea mai cumplită.
Una din creaturi se năpusti în cavitate, forţând deschizătura, care se mări. În noapte se auziră urlete de spaimă. Strigăte de femei şi de copii. Se auzi un foc de puşcă, dar alicele ricoşară pe plăcile osoase ale monştrilor. Urmă un îngrozitor vacarm de mobile răsturnate, apoi uşa blindată a casei se deschise brusc, şi o fetiţă sări în stradă, alergând în zigzag, cu ţipătul stins în adâncul gurii deschise.
Avea pe cap o tichie roşie, foarte ciudată, şi se clătina dând din mâini. Când trecu prin faţa casei lui Morisson, David îşi dădu seama că nu purta nici o bonetă, că fusese scalpată de la nivelul sprâncenelor şi că bila roşie care strălucea în lumina Lunii era de fapt cutia craniană dezvelită, o bilă de os de care mai rămăseseră lipite ici şi colo fâşii de piele cu câteva smocuri de păr. Alerga în zigzag, cu ochii daţi peste cap, la un pas de sincopă. Un bărbat ieşi din casă, cu hainele sfâşiate. Avea braţul stâng secţionat de la nivelul umărului, şi în mâna dreaptă ţinea o puşcă cu ţeava răsucită. Acea armă-tirbuşon avea ceva care îţi stârnea râsul, un râs trist şi disperat. David se gândi fără să vrea la vechile filme comice difuzate uneori la televizor. Tunul care face explozie, luând forma unei flori de metal, revolverul care…
Una dintre creaturi se repezi pe urmele bărbatului mutilat. Laba i se înfipse în pântecele necunoscutului, intră până la cot şi apucă oasele coloanei vertebrale de parcă ar fi fost coada unei mături.
David îşi dezlipi faţa de geam. Nu voia să vadă mai mult. Din stradă se auzeau acum tânguiri sfâşietoare, care te îngrozeau. Se auzi un zgomot de carne ruptă, însoţit de pocnetul tendoanelor smulse.
„Zgomote de măcelărie, gândi el. Zgomote de abator.”
Îi rămăsese întipărită pe retină imaginea fetiţei cu bonetă roşie, cu bonetă de os. Nu putea să se mai bucure de puterea monştrilor, să ia parte la revanşa lor. Trebuia să facă ceva, să acţioneze…
„Haide, îi şoptea vocea cea rea, pentru ce atâta indignare? Poate că e chiar puştoaica aceea care te-a biciuit cu coarda zilele trecute, scârba aceea micuţă care voia să-ţi lovească puţica, să te doară cât mai tare, cine ştie? În fond a primit ce-a meritat!”
David se zbătea pe fotoliu. Nu! Nu! Nu se mai putea identifica cu ei. Ura oraşul şi populaţia lui bigotă, dar nu putea să lase creaturile să-şi continue masacrul.
Afară se auzi urletul unei femei. O femeie pe care o sfâşiau fără grabă. O femeie pe care o mâncau de vie…
„Sfâşiau sexul femeilor, pentru a-şi vârî capul în pântecele lor şi a le devora intestinele”, spusese într-o zi Anatos.
David îl lovi peste umăr pe Morisson, care tresări, îşi pierdu echilibrul şi căzu pe parchet.
― Fă-mi o injecţie şi lasă-mă să ies, zise el, privindu-l ţintă în ochi pe medic.
― O injecţie? bâigui Morisson care părea mort de spaimă.
― Da, trebuie să pot merge până la parc. Acolo mă voi aşeza pe o bancă şi îi voi atrage la mine. Asta voiai, nu? Asta voiaţi cu toţii?
― De… de acord, se bâlbâi medicul, târându-se spre noptieră.
David îl auzi scotocind printre seringi şi fiole. Nu aprinsese lustra şi lucra numai la lumina Lunii.
― E… e periculos, spuse el cu un ultim reflex de conştiinţă profesională. S-ar putea să-ţi cedeze inima.
― Haide, îi reteză vorba David, nimeni n-o să te acuze de greşeală profesională.
Morisson înfipse acul pe pipăite şi apăsă pe piston prea repede. Lichidul gros formă o băşică dureroasă sub pielea copilului. Vena, dilatată la maximum, stătea gata să plesnească. Durerea se atenuă însă foarte repede, şi David se simţi cuprins de o ciudată senzaţie de plutire.
― Hainele mele, îi zise el lui Morisson. Îmbracă-mă.
Medicul deschise un şifonier din care scoase o cămaşă şi o pereche de pantaloni murdari, cu care îl îmbrăcă stângaci pe bolnav. Apoi David se cramponă de marginea fotoliului şi se ridică. Prin minte îi treceau cu mare viteză imagini groteşti, de parcă ar fi fost proiectate de un aparat dereglat. Revedea „coşmelia” şi tipii care bombardau grădina cu sticle de bere umplute cu pişat, îl revedea pe Billy Schonacker şi colecţia lui de broaşte uscate. Toate astea îi păreau nemaipomenit de îndepărtate şi lipsite de consistenţă. Erau nişte imagini care nu-l mai priveau, frânturi de seriale televizate, lucruri fără substanţă, ciudate. Neverosimile. Realitatea, singura realitate erau monştrii care devastau oraşul, monştrii care benchetuiau pe străzi. MONŞTRII…
― Ajută-mă, zise el. Ajută-mă să cobor scările.
Morisson îl prinse de braţ şi îl ajută să iasă din cameră.
David privea cum i se mişcau picioarele, fără să se poată convinge că acele apendice îi aparţineau cu adevărat. Acele excrescenţe ridicole chiar făceau parte din corpul lui? Era greu de crezut. Ar fi preferat nişte roţi… Nişte roţi cu ornamente cromate.
Scutură capul. Nu-şi mai putea controla gândurile, dar poate că era mai bine aşa. Crima îi va părea mai uşor de săvârşit.
― Dacă te aşezi jos, şopti Morisson, încearcă să nu închizi ochii, altfel vei adormi imediat.
Revolverul lăsat de Anatos pe masa din sufragerie avea o strălucire uleioasă.
― Arma, murmură David. Pune-mi-o la centură.
Medicul făcu întocmai. Când ajunseră la uşă, se opriră în faţa arhitecturii numeroaselor zăvoare şi bare de siguranţă. Morisson ezita să deschidă. Medicul degaja un miros rânced, de urină veche, de parcă s-ar fi scăpat în pantaloni.
― Deschizi sau vrei să trec pe sub uşă? îi zise David.
― De acord, de acord, făcu Morisson gâfâind. Dar să ieşi repede, te implor, să ieşi repede.
Îl lăsă pe David şi începu să tragă pe rând zăvoarele. Angrenajele se mişcau cu un zgomot de sculă de precizie, bine unsă. După ce uşa fu eliberată de numeroasele ei puncte de ancorare, Morisson îşi făcu semnul crucii.
― Noroc, îi zise el cu o voce stinsă. Şi ai grijă să nu te ia somnul…
David dădu nepăsător din umeri. Înaintă spre uşă, cu mâna sprijinită de mânerul revolverului. Morisson întredeschise. David se strecură afară. În secunda următoare, uşa se trântea în urma lui.
Strada era pustie, dacă exceptai cadavrul fetiţei cu bonetă roşie care zăcea în praful drumului. David merse pe lângă faţadele caselor. Parcul se afla tocmai la capătul străzii principale, la două sute de metri de acolo. Se întrebă dacă va reuşi să ajungă până la el. Extremităţile corpului îi amorţeau, şi degetele nu mai simţeau bine conturul armei de la centură.
„Sunt un copil, îşi zise el ascultându-şi ecoul paşilor. Nimic din ce se întâmplă nu e real. Unui copil nu i se pot întâmpla astfel de lucruri. Peste câteva minute mă voi trezi. Vom fi tot în «coşmelie». Golanii se vor regula sprijiniţi de gard, apoi îşi vor arunca prezervativele peste dovleci. Billy Shonacker va trece pe la mine spre seară, să-mi arate ultima lui descoperire şi…”
Dar ştia că toate astea sunt minciuni. Nu mai era un copil, era fiul lupilor, purta stigmatul blestemului. Nu va mai cunoaşte niciodată inocenţa sau bucuria. De acum înainte, chiar şi în plin soare, umbra lui va fi mai neagră decât a celorlalţi oameni, mai neagră decât noaptea cea mai întunecată.
De acum înainte era blestemat.
Nu ştia unde se aflau monştrii în acel moment. În faţa lui? În spate? Undeva în oraş, ocupaţi să spargă altă casă şi să masacreze alţi nenorociţi. Îşi încordă auzul, dar huruitul din urechi îl făcea surd la zgomotele nopţii. Corpul lui devenise o maşină stângace, pe care nu era în stare s-o stăpânească. Cel mai rău îl supărau picioarele. Ţepene ca două bucăţi de lemn, se slujea de ele anevoie, ca de nişte catalige. Trecu pe lângă o casă spartă, a cărei faţadă părea să fi suferit impactul unui obuz de tun. Făcu un ocol să nu alunece pe meduzele care acopereau solul în acel loc.
Meduze?
Se opri, îşi miji ochii încercând să identifice acele lucruri vâscoase împrăştiate la picioarele lui ca nişte mici caracatiţe roşiatice. Înţelese brusc că privea nişte scalpuri… Scalpurile însângerate ale unei întregi familii, care fuseseră împrăştiate pe scândurile verandei. Puteai vedea un păr lung de femeie, ale cărui şuviţe, lipite de sânge, se despărţeau într-un fel de tentacule. Cea mai mică dintre meduze avea codiţe.
David îşi înăbuşi un râs nervos. Codiţele, care cu siguranţă că fuseseră blonde, erau împodobite cu panglicuţe roşii ce se asortau de minune cu băltoacele de sânge care acopereau solul. David izbucni în râs în timp ce din ochi îi ţâşneau lacrimi. Nu-şi mai controla reacţiile nervoase. Ceva îi şoptea să nu-i mai pese de nimic ― dacă voia să nu-şi piardă definitiv judecata, să se lungească în rigolă şi să închidă ochii şi să doarmă.
„O meriţi din plin, îi şoptea vocea amicală. După tot ce-ai îndurat, e normal să te odihneşti şi tu puţin.”
Tentaţia era copleşitoare. Tot corpul lui tânjea după uitare, după neant. Biluţe multicolore îi explodau în creier ― pif! paf! ― umplându-i de sonorităţi ciudate. Fiecare biluţă era un mic clopoţel, un cimbal subţirel şi cristalin. Pif! Paf! David păşi peste scalpuri, încercând să nu alunece pe fâşiile de piele cu păr. Poate că fetiţa cu bonetă roşie se va târî până aici ca să încerce una din perucile abandonate în praf. Pe care o va alege? Pe cea cu părul lung şi negru sau mica perucă însângerată, cu panglici la codiţe… sau pe cealaltă mai sobră, probabil masculină, cu părul tăiat perie şi deja încărunţit?
„Îi va trebui o oglindă, îşi zise David. Poate că ar trebui să mă duc să-i aduc una din casă.”
Simţea brusc dorinţa de a-i face o plăcere acelei fetiţe cu bonetă roşie, care părea atât de singură şi de tristă aşa cum stătea lungită în pulberea din mijlocul străzii. Se va duce să caute o oglindă, o va sfătui, o va ajuta să-şi aleagă noua coafură… În orice caz, nu părul cărunt, despre asta nici nu putea fi vorba.
La naiba, trezeşte-te! Ai luat-o razna! Trezeşte-te! Pierzi timp!
Căscă. Nu prea ştia ce căuta pe stradă la o oră atât de târzie. Tati şi mami nu-i permiteau niciodată să hălăduie pe-afară după apusul soarelui, din cauza golanilor şi a agresiunilor. Dar poate că aici nu erau golani. Era un oraş liniştit, unde toţi oamenii se iubeau. Un oraş fără agresiuni.
Drogul punea stăpânire pe judecata lui, nu mai reuşea să despartă visul de realitate. I se păru că, undeva nişte oameni urlau, că se năruiau ziduri dar, pe măsură ce-şi concentra atenţia asupra strigătelor, acestea deveneau din ce în ce mai melodioase, extrem de plăcute. Acei oameni care murmurau îşi exprimau suferinţele prin cântece de operă, pentru a nu-şi deranja vecinii; iar mobilele care pârâiau, zidurile care se prăbuşeau, toate formau în spatele vocilor un fundal muzical de o mare suavitate.
„Asta e din cauza drogului! îşi zise David într-o străfulgerare de luciditate. Deraiezi de la realitate. Încearcă să-ţi concentrezi atenţia asupra a ceea ce faci. Parcul! Trebuie să mergi până la parc!”
Dar corpul lui l-ar fi tras spre muzică şi cântece. Revolverul îi atârna stingheritor la centură şi fu tentat să se debaraseze de el ca să poată merge mai comod. Dar era oare un revolver sau o mică nicovală? Ochii lui nu reuşeau să vadă cu claritate. De ce se înarmase cu o nicovală? Era grotesc şi îi rănea şoldul când mergea.
„Mă voi lungi pe pământ, ca fetiţa cu bonetă roşie, îşi zise el, şi voi dormi până dimineaţă. Pe urmă o să mă simt mult mai bine. Mult mai bine.”
Se deplasa cu o mare încetineală, cu ochii ţintă la parcul care acum se apropia, acum se depărta, de parcă strada principală ar fi fost elastică. Cu siguranţă că mica grădină publică era un miraj. Îşi va pierde cunoştinţa imediat ce i se va părea că deschide poarta de fier. Din locul unde se afla, zărea o bancă în spatele unei mici peluze. Banca îl hipnotiza, nu mai voia nimic altceva decât să se lungească pe ea şi să închidă ochii.
„Cea mai bună soluţie, îi zise vocea care îi susura la ureche. Cea mai bună soluţie.”
Cea mai bună soluţie ca să ce?
Se miră că putea să atingă poarta parcului fără ca ea să-i dispară printre degete. Mai făcu încă vreo zece paşi şi se lăsă să cadă pe bancă.
Se afla acolo ca să facă ceva, dar nu-şi mai reamintea ce anume. O treabă importantă, capitală. Închise ochii, apoi îi deschise. Era nemaipomenit de tentant să te întinzi şi să uiţi. Dinspre oraş se auziră alte melodii, ca un fel de cântec de leagăn melodios, atât de melodios… Auzea un cor de copii, de copii foarte tineri. Cântau bine, scoţând acutele cu o pricepere desăvârşită. David ar fi vrut din toată inima să înveţe să cânte cu ei. Dar cine dirija acel cor? Ce profesori?
Monştrii! Imbecilule! Monştrii!
Un scurtcircuit mental ţârâi de-a lungul neuronilor, aducându-i din nou cu picioarele pe pământ. Se pomeni gâfâind, uitându-se cu ochii holbaţi în noapte, spre strada pustie.
„Atrage-i aici, îşi zise el. Trebuie să-i aduci spre tine făcându-i să-ţi simtă mirosul.”
Îşi stăpâni biluţele colorate care se loveau ricoşând de pereţii interiori ai craniului, se debarasă de haine şi îşi smulse pansamentele. Rănile erau acolo, sub ochii lui, umflături alungite şi violacee, cusute strâns cu fire chirurgicale. Întinse degetele şi se ajută cu unghiile să rupă firul, trăgând de cusături aşa cum ar fi rupt o haină veche. Se auzi un pârâit. Văzu rana de la coapsă deschizându-se, în timp ce un sânge roşu ţâşnea prin plasa cusăturilor. Nu simţi nici cea mai mică durere. Această anulare a durerii avea ceva fascinant, ireal. Ar fi continuat aşa la nesfârşit, sfâşiindu-se de la un capăt la celălalt, pentru a putea arunca o privire în interiorul propriului său corp.
Nu era rău deloc…
Sângele îi curgea de-a lungul piciorului, căzând, picătură cu picătură, în praful aleii. Se gândi că aşa cum era, cu rana deschisă, semăna cu o jucărie din pluş descusută. Pipăi cu mâna printre haine în căutarea revolverului.
„Mirosul meu! strigă el. Îl simţiţi? Sunt aici! Vă aştept. Omorâţi-mă şi n-aveţi a vă mai teme de nimeni. Eu sunt duşmanul vostru. SINGURUL VOSTRU DUŞMAN!”
Îşi închipuia că strigă, numai că vorbele îi ieşeau din gură ca un scâncet de neînţeles. Sângele îi curgea din rană, colorându-i piciorul în roşu. Ai fi zis că purta un ciorap, un singur ciorap stacojiu şi obscen.
„Sunt aici”, repetă el. Şi trase înapoi, cu degetul, cocoşul armei.
― Sunt aici, gemu el. Veniţi, până nu adorm. Sunt atât de obosit.
Închise ochii.
― Tati, mami, hohoti. Vă rog…
Capul îi căzu pe piept, dar se dezmetici îndată şi se lipi de speteaza băncii. Două umbre veneau pe strada principală, două umbre ale căror membre anterioare atingeau pământul.
David închise ochii. Simţea o oboseală imensă, şi căldura îi părăsea corpul. Moţăi câteva secunde şi se îndreptă din nou. Acum umbrele erau foarte aproape. În aer se simţea un miros greţos, de abator. Intrară în tufişurile care mărgineau parcul şi, preţ de un minut, David nu mai auzi decât un pârâit de crenguţe răvăşite. Erau acolo, în boscheţi, şi îl observau. Erau acolo, undeva în spatele zidului de frunze, pregătind ultimul asalt. Apucă cu amândouă mâinile mânerul revolverului şi puse amândouă degetele pe trăgaci.
Greu. Greu ca o nicovală. Nu va reuşi în veci să-l ridice la orizontală…
Tufişurile pârâiră. Aerul era plin de un miros de abator.
Şi deodată apărură în faţa lui, enorme şi negre. Lumina Lunii îi lovea drept în spate transformându-i în două siluete imposibil de identificat. David întrezări două maşini de adus moartea, musculoase şi diforme, care respirau greoi. Stăteau acolo, la trei-patru metri de bancă, nemişcate, cu unghiile înfipte în pământ.
David ridică arma. Ştia că nu va avea timp să apese pe trăgaci, că dintr-un salt, că dintr-un dos de labă, fiarele aveau să-i secţioneze capul şi mâinile, dar voia să se prefacă, să arate că nu era laş. Fiarele aveau să întindă braţul şi să-şi înfigă ghearele în orbitele lui, în gură…
Dar nu se întâmpla nimic. Monştrii gâfâiau, exalând un abur gros, cu duhoare de sânge. Poate ştiau că, exact în acel moment, şi pentru prima dată de la metamorfoza lor, se aflau cu adevărat în pericol? Nu, ar fi fost neverosimil.
Simţiseră sângele lui David şi veniseră. Instinctul blestemului le indicase calea, iar ele ştiuseră să recunoască imediat mirosul prăzii esenţiale. Atunci de ce încremeniseră brusc, cu ghearele adânc înfipte în pământ ca o ancoră care ţine pe loc un vapor? Ai fi zis că… Că se abţineau! Da, asta era! Că îi acordau înadins copilului timp să…
Ceva scurtcircuita impulsul bestial care le dicta fiecare act. O amintire, o fărâmă de ceva omenesc. Ceva care blocase maşinăria. Totul avea să dureze numai câteva secunde, doar atât. Cât un suspin, cât un geamăt, cât un mârâit.
Cât?…
Un răgaz. Tati şi Mami ţineau în frâu fiarele. Şi i se părea că îi aude strigându-i în urechi: Pentru Dumnezeu! Grăbeşte-te!!!
Îi lăsau timp să tragă, îi dădeau o şansă. Ai fi zis că îl implorau, că îi murmurau „scapă-ne de rău!”
Ar fi putut să-l atace pe la spate, să-l prindă la mijloc, să-l lovească din două părţi în acelaşi timp. Ar fi putut, pur şi simplu să aştepte să adoarmă, învins de droguri. Dar ei veniseră direct în faţa lui, descoperiţi… Lăsându-i timp să…
Timp să…
Degetele lui David îngheţaseră pe trăgaci ― erau moarte, anchilozate, paralizate de nehotărâre.
― Mami, hohoti el. Tati…
Vocea lui rupse vraja. Văzu ghearele smulgându-se din pământ, cu scrâşnetul unei lame de oţel scoase din teacă. Labele se ridicară, lucind în lumina Lunii.
― D…Daaa…viid, mugi o voce deformată oribil. Reeepe-de!!!
Copilul apăsă pe trăgaci în momentul în care prima fiară se arunca asupra lui. Crezu că reculul îi va smulge revolverul din mâini.
„E o prostie, avu el timp să gândească. Nu e decât o mică bucată de plumb. O bucată de plumb, inofensivă.”
Dar creatura, lovită în plin elan, se prăbuşi sfărâmând sub greutatea ei scândurile băncii. David fu aruncat la pământ. Cea de a doua fiară scoase un urlet înspăimântător şi despică aerul cu ghearele, de parcă ar fi vrut să sfâşie noaptea.
David se ridică, cu mâinile înţepenite pe mânerul armei. Trase de două ori, apoi a treia oară, apoi a patra oară, fără să-şi atingă ţinta, din pricină că mâinile îi tremurau. În momentul în care umbra enormă îl acoperea, băiatul mai apăsă încă o dată pe trăgaci. Creatura încremeni, apoi se prăbuşi.
David se simţi strivit de masa aceea enormă, ca de un stejar trăznit. Îşi auzi foarte clar coastele pârâind şi oasele braţului drept rupându-se cu un zgomot de curpen.
Era strivit de o stâncă enormă, o stâncă din care se scurgea un sânge negru şi putred. Se sufoca, îngropat de viu sub cadavrul monstrului care îl ţintuia la pământ. Vru să se mişte, dar un munte îl apăsa.
„Am murit, gândi el. E mai bine aşa. E mai bine…”
Apoi îşi pierdu cunoştinţa.

16

ÎNCĂPEREA mirosea a dezinfectant, şi cearşafurile erau scorţoase. David înţelese imediat că era inutil să se mişte, corpul îi era prins într-o capcană de gips şi bandaje care nu-i lăsa nici o posibilitate de manevră. Braţul ţinut în extensie şi faianţa de pe pereţi îl făcură să presupună că se afla într-un spital. Storul de la fereastră fusese tras în aşa fel încât să nu lase să se strecoare decât o lumină cu reflexe albăstrui, care învăluia camera într-o penumbră plăcută. Pe unul din pereţi se putea vedea afişul unei agenţii de turism, o fotografie mare şi deteriorată, reprezentând o plajă cu palmieri. Ceva banal, care nu mai însemna nimic.
David închise pleoapele şi adormi din nou.
Se trezi de cinci-şase ori, fără să-şi poată da seama cât timp trecuse între fiecare perioadă de luciditate. A şaptea oară, zări o infirmieră aplecată deasupra patului. Fiind foarte aproape de ea, putu să bage de seamă cu uşurinţă că nu purta mare lucru pe sub bluză. Din păcate era grasă şi destul de urâtă. Femeia îl pipăi, îi aranjă pansamentele şi îi luă temperatura, fără să-i vorbească. Puţin timp mai târziu îi auzi glasul pe culoar spunând cuiva:
― Băiatul de la 34 s-a trezit. Cine se sacrifică să-i anunţe vestea?
David adormi din nou, de data asta fiind trezit de o durere înţepătoare care îi sfredelea torsul la fiecare inspiraţie. Avea senzaţia că un inel de fier înroşit în foc îi strângea plămânii la intervale regulate. Transpira mult şi nu putu să-şi reţină un geamăt. Infirmiera îşi făcu din nou apariţia. Într-adevăr, nu era nici frumoasă, nici graţioasă, iar mişcările ei bruşte îl speriau pe David de fiecare dată când o vedea apropiindu-se.
― Cum te simţi? întrebă ea. Doctorul Simpson va veni imediat să stea de vorbă cu tine. Până atunci odihneşte-te.
Îşi recitase tirada dintr-o răsuflare, ca să prevină o eventuală întrebare. Când părăsi camera, David o auzi şuşotind:
― E ciudat că nu a întrebat nimic de părinţii lui.
― Asta din cauza şocului, răspunse o voce mai tânără. Probabil că accidentul l-a zguduit rău de tot.
Doctorul Simpson era un tip înalt, cu păr încărunţit, pieptănat cu grijă, şi care probabil că făcea ravagii printre infirmiere. Se opri la capătul patului şi cercetă foaia de consultaţii, ca să facă şi el ceva.
― Nu mai sunt la Willoughby, nu-i aşa? întrebă David.
Simpson se încruntă, descumpănit.
― Willoughby? Nu… Cred că e la peste o sută de kilometri de-aici. Ai avut un accident. Maşina părinţilor tăi s-a izbit de un copac şi…
― Ce?
Simpson nu-şi putu reţine o grimasă.
― Trebuie să fii curajos, zise el, recitând o frază pe care probabil că o auzise într-un serial de televiziune. Părinţii tăi…
― Părinţii mei au murit, spuse încetişor David.
Medicul suspină uşurat. Se destinse la faţă, arătându-şi astfel fericirea că scăpase de o povară cumplită.
― Bănuiai? zise el. Ai fost aruncat din maşină în momentul şocului şi ai fost găsit pe un taluz. Asta ţi-a salvat viaţa.
― Maşina a ars? întrebă David.
― Îţi aminteşti? făcu prudent Simpson. Probabil că încă nu-ţi pierduseşi cunoştinţa.
― Nu, suspină David. Nu-mi amintesc, dar bănuiesc…
Replica îl lăsă pe doctor perplex.
Un accident, maşina care loveşte un copac sau un stâlp indicator şi arde, carbonizând corpurile pasagerilor. Puştiul aruncat afară din maşină în momentul şocului. Cine ticluise această punere în scenă? Bartlow? Şi-l imagina foarte bine pe şeriful cel gras, aplecat deasupra lui, în zori, în micul parc devastat, spunându-i lui Hossecker: „E aproape mort, am face la fel de bine să-l lichidăm şi pe el. I-am face un serviciu.”
Cine se opusese? Cu siguranţă că Anatos. Se dusese să aducă maşina familiei, în timp ce Morisson extrăgea din corpurile părinţilor săi proiectilele compromiţătoare.
David ar fi vrut să plângă, dar nu putea. Avea ochii uscaţi şi pleoapele aspre ca glaspapirul. Tati şi mami redeveniseră oameni după moarte? Cu siguranţă. Căci altfel Bartlow n-ar fi riscat simularea unui accident.
Dusese maşina departe de orăşelul lor, pentru ca nimeni să nu poată face legătura între Willoughby şi aceşti turişti ghinionişti, carbonizaţi la poalele unui platan.
„Am fi făcut mai bine dacă-l lichidam, repetase Bartlow. Oricum, după toate prin câte a trecut, e numai bun de ospiciu. Cum o să-şi vină în fire, va vorbi de vârcolaci, de monştri. Medicii îl vor pune în cămaşă de forţă.”
„Nu e chiar atât de sigur, obiectase indianul. E un puşti inteligent. Va şti să-şi ţină gura.”
Dăduseră foc la maşină şi fugiseră. Probabil că Anatos anunţase poliţia de la o cabină telefonică de pe autostradă: „Un accident, mda, pe autostrada 23… Mda, grav de tot, grăbiţi-vă.”
Şi dăduseră bir cu fugiţii, ca nişte laşi, lăsându-i şansa supravieţuirii până la sosirea ajutoarelor, iar Bartlow bombănise tot timpul la întoarcere: „Totuşi era o treabă care trebuia rezolvată între noi. E sâcâitor în draci că am lăsat un martor.”
„Ai spus chiar tu cu gura ta, i-o retezase Anatos. Dacă vorbeşte, au să-l ia drept un ţăcănit. Şi, în fond, îi datoram asta.”
„Pe dracu! exclamase Bartlow. Nu-i datorăm nimic. Din cauza familiei lui am avut de suferit, nu a altcuiva…”
David îşi imagina fără mare greutate scena. Oraşul curăţat în grabă, spărturile astupate şi camuflate, rapoartele de autopsie ticluite pe un colţ de masă, cadavrele îngropate. Totul intrase în normal, până data viitoare…
― Când ai fost adus, aveai răni pe corp, zise Simpson. Nişte urme de sutură, de parcă ai fi fost deja rănit în momentul accidentului…
― Nu-mi aduc aminte de nimic, zise David. De absolut nimic.
Nu, nu va vorbi de vârcolaci. Nu avea de gând să sfârşească la nebuni, îndobitocit de medicamente, închis într-o celulă capitonată.
― Am uitat, repetă. De parcă aş avea o gaură neagră în cap.
― Nu-i nimic, făcu Simpson liniştitor. Mai târziu o să-ţi revină memoria, nu te speria.
După ce Simpson se hotărî în sfârşit să plece, David rămase singur cu durerea lui, dar asta nu-l neliniştea peste măsură. Era sigur că va fi în stare să facă faţă. Acum avea antrenament.
A doua zi veni un poliţist care îi ceru date despre familia lui. David îi repetă povestea cu amnezia şi pretinse că are dureri pentru a scurta cât mai mult interogatoriul. Vrând parcă să-l pedepsească pentru această minciună, în cursul după-a-miezei durerea deveni insuportabilă, dar o primi cu oarecare uşurare, pentru că îl împiedica să gândească. Febra continua să crească; i se administrară analgezice, care îl făcură să cadă într-un somn plin de coşmaruri.
Visă că nu mai era singur în pat, alături aflându-se fetiţa cu bonetă roşie. Se apleca spre el să-l sărute pe obraz, şi David întorcea capul să nu mai vadă calota roşiatică a acelui craniu dezgolit, care păta perna atât de aproape de capul lui.
„Ai fost curajos, spunea fetiţa. Mult mai curajos decât toţi oamenii din Willoughby. Îmi pare rău că te-am biciuit cu coarda.”
Dar David nu voia să dialogheze cu fantoma aceea cu cap însângerat. Se arcui încercând să scape de ea. Auzi atunci, prin vis, conversaţia infirmierelor.
― Febra nu scade, spunea una din ele. Mă trec fiorii de toate ororile pe care le povesteşte.
― Simple coşmaruri, îi răspunse alta. Poate că e un puşti care se uită prea mult la televizor. Oricum, cred că a fost anunţat cineva din familia lui.
Fetiţa cu bonetă roşie se încăpăţâna să doarmă în patul lui David. Uneori îl trăgea violent de păr şi rânjea la protestele lui.
― Eşti rea, spuse David. Ca toţi cei din Willoughby. Când o să mă fac mare, o să mă întorc, o să mă duc să locuiesc în casa de pe colină şi o să vă devorez pe toţi.
Se zbătu cât îl ţineau puterile, să o dea jos din pat, iar gesturile lui necontrolate le făcură pe infirmiere să-l lege.
― Nu! urlă el. Dacă mă legaţi, n-am să mă pot apăra împotriva lui John şi Bessie.
― Haide, bombăni o voce de femeie. Eşti la spital, nu e nimeni aici cu numele astea.
Îl legară. Făcu în pat, aşa cum făcuse acolo, în casa lui Morisson. Ceru un revolver şi i se dădu un pahar cu apă.
― O să mă întorc, repeta el. Când voi împlini optsprezece ani, voi închiria casa. Şi n-o să puteţi să-mi faceţi nimic. Veţi plăti pentru toate! Pentru toate!
Şi, ca să-i înspăimânte, scotea strigătul de adunare. Strigătul lupilor care pornesc la atac.
Noaptea, când deschidea ochii, chema infirmiera de gardă insistând să verifice dacă nu cumva mobilele pluteau deasupra podelei.
― Aşa începe totul! explica el. Din cauza gravitaţiei. Gravitaţia Lunii! Lumina iese din pereţi şi îi prinde pe oameni în mrejele magiei. Lumina….
― Este extrem de agitat, spuneau nişte oameni aplecaţi asupra lui. infirmiera de gardă a observat o proliferare de fantasme uimitoare pentru un băiat de vârsta lui. Construcţii onirice, cu caracter extrem de morbid. Cred că ar avea nevoie de o asistenţă psihologică…
― Aşteptăm să sosească cineva din familie, răspunse Simpson. Sper că această prezenţă va avea un efect benefic asupra lui.
Febra scăzu abia a treia zi. Când deschise ochii, mătuşa May stătea la căpătâiul său, ţeapănă, îmbrăcată într-o rochie neagră prea strâmtă. În mâini ţinea o Biblie. Avea unghiile distruse de muncile gospodăreşti. David o găsi şi mai bătrână şi mai urâtă ca de obicei. Se îngrăşase, şi hainele stăteau pe ea căscate la piept, dând la iveală combinezonul roz, de o curăţenie îndoielnică. Avea părul prins într-o coadă, şi pe cap purta o pălărie de doliu, mică şi ridicolă. Toate hainele ei degajau un miros de naftalină. Cum putea o femeie atât de îngrozitoare să fie soră cu mami?
― M-am rugat pentru tine, zise ea imediat ce înţelese că David îşi recăpătase cunoştinţa. M-am rugat mult.
Se închină şi sărută cu devotament Biblia tocită de atâta întrebuinţare.
― Şi te-am şi ascultat, făcu ea cu o voce înăbuşită. Căci ai vorbit. Ai vorbit mult.
David vru să protesteze, dar mătuşa May îi făcu semn să tacă.
― Nu-ţi fie teamă, zise ea. N-am să te las aici, ei nu pot face nimic pentru tine. Am să te duc la noi acasă, cât se poate de repede, şi am să mă ocup de tine…
― Mătuşă May, zise David gâfâind, cuprins deodată de panică. Nu erau decât nişte coşmaruri. Doar nişte coşmaruri. Accidentul mi-a tulburat mintea, trebuie să consult un psiholog, da, aşa au zis doctorii!
Mătuşa May se încruntă, şi asta se dovedi de ajuns pentru ca faţa ei să capete un aspect cumplit.
― N-ai de ce să te temi de mine, micuţule, zise ea. Ştiu foarte bine că nu eşti nebun. Eu te cred.
― Ce? făcu David.
― Ai auzit bine: eu te cred. Nu voi pune vorbele tale la îndoială. Te-am ascultat şi, puţin câte puţin, am reconstituit toată povestea. Casa, blestemul… TOTUL.
― Nu, făcu David. Am delirat, din cauza febrei.
Mâna bătrânei îl strânse de umăr ca o gheară.
― Nu e nevoie de psihologi. Ei nu vor putea să facă nimic pentru tine. Nu trebuie să-ţi negi fapta. Trebuie să trăieşti cu ea… şi să ispăşeşti!
David îşi înăbuşi un geamăt de groază. Bătrâna se aplecase asupra lui şi îl săruta pe obraji. Corpul ei degaja un miros de jeg şi de colonie ieftină.
― Micuţul meu! zise ea, suspinând. Ai avut nevoie de mult curaj, dar în anii viitori vei avea nevoie de şi mai mult. Te voi conduce pe drumul ispăşirii. Îţi voi arăta calea mântuirii. Îţi jur că-mi voi consacra tot restul vieţii purificării tale.
― Nu, murmură David. Trebuie să rămân aici, la nebuni. Sunt smintit, bolnav, am nevoie de calmante!
― Nu, i-o reteză mătuşa May, ai nevoie de rugăciuni. Te voi ajuta să ispăşeşti, te voi face să-ţi recapeţi pacea sufletului. Te voi duce de mână pe cărarea durerii mântuitoare.
― Sunt ţicnit! strigă David. Complet ţicnit, auzi? Nu pot să trăiesc în libertate, sunt un pericol pentru toată lumea.
Mătuşa May îi mângâie căpşorul.
― Haide, zise ea. Nu te lăsa cuprins de panică. Satana îţi dictează această atitudine laşă. Trebuie să ispăşeşti cu nobleţe, ca un om conştient de păcatul lui însă dornic să se mântuiască. Vei vedea ce bine va fi după aceea, cât de uşurat te vei simţi. Mă voi consacra ţie, David, micuţul meu. Numai ţie. Îţi voi reda puritatea, voi stârpi din sufletul tău pata neagră a păcatului.
David ar fi vrut să fugă, să se lase să alunece din pat şi să se târască pe pardoseală. Să se târască pe culoar şi să-l implore pe Simpson să-l închidă la nebuni.
― Azi, pentru că încă mai eşti puţin bolnav vom începe mai domol, zise mătuşa May. Pe urmă, bineînţeles, vom trece la viteza superioară…
Ridică cearşaful care acoperea pieptul bandajat şi lovi cu Biblia peste coastele fracturate ale copilului. David urlă de durere. Mătuşa May îi vârî un prosop în gură.
― Va trebui să te obişnuieşti să nu mai strigi, zise ea încetişor. Suferinţa trebuie să rămână înlăuntrul tău. Numai în felul acesta te va uşura.
Îl lovi încă o dată cu Biblia, mai tare. David se încordă tot.
― Spune după mine: „Îmi pare rău”, murmură mătuşa May.
― Îmi pare rău, bolborosi David pe jumătate sufocat de şervet. Îmi pare rău…
Şi, foarte ciudat, i se păru că se simte deja mai bine.
––––––––––––

About gabbyy

"Zambeste, maine s-ar putea sa fii stirb..."
Acest articol a fost publicat în Carti și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s